ANIVERSĂRI - LUCIAN VASILESCU

ANIVERSĂRI

La mulţi ani !

Lucian Vasilescu

Poetul ploieştean Lucian Vasilescu s-a născut la 23 octombrie 1958. În anul 1983 a absolvit Facultatea de Tehnologia Chimizării Ţiţeiului şi Petrochimie din cadrul Institutului de Petrol şi Gaze, Ploieşti.

În afară de activitatea profesională s-a implicat în foarte multe proiecte culturale şi, ulterior a lucrat în presă la diverse publicaţii (Luceafărul, Cotidianul, Dreptatea, Evenimentul zilei etc.). A debutat cu poezie în revista „Amfiteatru” (1988) şi editorial în anul 1995, cu volumul  EVENIMENTUL ZILEI – UN POEM VĂZUT DE LU-CIAN VASILESCU (ed. Nemira), pentru carec a primit premiul pentru debut al Aso-ciaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

În 1996 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, în acelaşi an pu-blicând volumul de poezie INGINERIA POEMULUI DE DRAGOSTE (ed. Alba-tros) pentru care a obţinut Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei, şi premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Alte volume de poezie publicate: SANATORIUL DE BOLI DISCRETE (ed. Cartea românească, 1996); SPIRT. MUZEUL ÎNTÂMPLĂRILOR DE CEARĂ (ed. Nemira, 2000); CONFORT 2 ÎMBUNĂTĂŢIT (în colaborare cu Ioan Es. Pop), APROAPE. ATÂT DE DEPARTE. CLOSE. SO FAR AWAY (ediţie bilingvă - ed. Integral/ ed. Vinea, 2009), pentru care a primit premiul Asociației Scriitorilor din Bu-curești).

A mai obţinut:  Marele Premiu Nichita Stănescu al Serilor de Poezie de la Desești (2010), continuând să publice, fiind tradus în ebraică şi franceză.

POEME                                  

   •••

dar n-a fost tot timpul aşa. cândva, mai demult, pe unele străzi mai înguste, re-zemam pământul cu spatele. mai puteam pe atuncea spera. că paşii care se-aud sunt ai tăi. c-ai sa vii. ca o umbră strălucitoare zăpăcind trotuarele pustii. c-ai să te împiedici de mine şi-o să cădem împreună-n abis. în colţ, pe străduţa cu sens interzis. şi miros de canalizare. aşa cum miroase briza, la mare.

sunt eu! eu sunt aici! eu sunt chipul cel adevărat al victoriei! am înfrânt în toate bătăliile! am cutreierat toate utopiile! de acolo m-am întors glorios. de pe o parte pe al-ta. acum stau răstignit cu faţa în jos. la poalele unui destin prea îndepărtat. şi ce frumos ar fi putut să fie... şi bine... ce păcat... pe faţă port acuma pecetea asfaltului crăpat.

•••

soarele apunea răsucind fuioare de lumină. în codrul de termopane fusese încă o zi. una senină.

crâmpeie din acea înserare ajungeau pâna la mine, răscolind amintiri. despre cum ar fi putut să fie. despre deşertăciune şi poezie. despre moartea mea splendidă, multicoloră, vie.

despre cum arăta lumea de dinainte de cea de apoi. când hoinăream printre ce-ruri împreună. singuri, noi doi. când în urma noastră se sfărâma furtuna. şi ploaie ploua pe pamânt. şi-n fiece strop eram împreuna.

•••

mă holbam în abis şi aşteptam stelele. de neon, neasemuitele, ielele.

dar în noaptea aceea a răsărit o singură stea. mică, stingheră, ca vai de ea. apoi, la o vreme, s-a desprins şi-a căzut. şi s-a făcut întuneric. şi tot ce trecuse a început. însă pe dos.

eram un copil cuminte, sfios. împleteam din fire subţiri întâmplări. amintiri. despre cum aveam să devin un bărbat puternic, frumos. despre cum urma să întorc lu-mea cu susul în jos. cu rădăcinile înfipte în cer.

în cerul unde tremura o steluta, ca vai de ea, stingher.

•••

am închis ochii si-am ascultat şipotul tramvaielor pe şine. mă chirceam de fe-ricire şi-mi părea că sunt proprietarul acelei seri sublime.

uite, hai să întoarcem cuvintele cu faţa în jos. să le amestecăm. tu alege-ţi unul, altul iau şi eu. unul o să ia şi bunul dumnezeu. să facem trei lumi, aici pe pământ. câte una din fiecare cuvânt.

una cu cer, alta cu stele, cealaltă cu soare. una cu verde, alta cu roşu, alta cu ma-re. una cu flori, alta albastră, alta c-un drum. pe care tot ce trece se preface-n scrum.

lumea câstigatoare. lumea de-acum.
                                                 

•••

dar în noaptea aceea a răsărit o singură stea. mică, stingheră, ca vai de ea.

şi în felul acesta am izbutit să încep încă o zi pierdută. magistral. întinsă de la un capăt la altul pe un pat de spital. încă de dimineaţă. când mi se pun perfuzii ca să-mi fie greaţă.

de pe peretele din faţă, spre răsărit, îmi zâmbeşte acelaşi chip ponosit. plictisit până peste poate de mine. sastisit. mi s-a spus că el este calea, că doar el ştie drumul. dar el stă şi se uită la mine şi doar îşi scutură, din când în când, de la ţigară, scrumul. pe faţa de masă. apoi îşi toarnă vin în pahar. şi-mi dă de înţeles că orice aş face ar fi în zadar.

mi s-a spus că el e cuvântul, dar nu-l aud. mi s-a spus că el e lumina. dar nu se poate vedea din colţul vieţii mele verde cum e fierea, amară şi rea. în felul acesta încep încă o zi pierdută. în care tot ce fac e să respir. şi singur de-acest lucru încă mă mai mir.

•••

şi în felul acesta am izbutit să încep încă o zi pierdută. magistral. întinsă de la un capat la altul pe un pat de spital.

tot ce am înţeles este că fără mine lumea ar fi perfectă. că disperarea ar dispă-rea. că soarele n-ar mai apune nicicând pe calea ta. că îngerii ar coborî pe pământ şi-ar cânta. din alăute aurii, strălucitoare, mute. că cerul s-ar umple cu flori, că stelele s-ar legăna în copaci, că cerul s-ar scurge-n cascade, în mare. iar pe dânsul vor lăsa dâre corăbii. cu pânze, încărcate cu mirodenii. că orice vis s-ar putea împlini. orice vedenii.

tot ce ştiu este că fără mine lumea ar fi mai bună. că soarele n-ar mai apune, că n-ar mai fi lună. doar dumnezeu ar umbla din casă în casă, întrebând ce s-a ales de lu-mea lui, pe care-o crezuse frumoasă. şi chiar fusese aşa, până la mine. până când m-am născut şi viitorul s-a prefăcut în vechime. şi mâine în ieri. pe unde nu mai e nimeni, şi nicăieri. tot ce am înţeles este că fără mine lumea ar fi minunată. ca o rugăciune rostită de la sfârşit la-nceput. răsturnată. într-o limbă inexistentă, melodioasă. într-o limbă în care nimeni n-ar mai ajunge acasă.
•••

atinge-mă. sunt eu, cel adevărat. doborât la cer, înălţat.

e o lumină care picură din tavan. o lumină steloasă. în colţuri, tăioasa. e un aer de care mă sprijin sau este o apă? e verde sau sus? e dulce sau este apus? în oglindă sunt eu sau îşi smulge părul din nas dumnezeu? e muzică ceea ce-mi curge pe frunte sau sânge? e râs ce se-aude sau îngeraşul meu plânge? sunt viu sau albastru? sunt cer sau nimic? se-ntâmplă acestea aievea sau am murit un pic? e cald sau sunt la mine aca-să? eşti aievea sau eşti frumoasă? eşti răspuns sau eşti întrebare? eşti munte cu valuri sau vârf eşti de mare?

•••

mai stai, aprinde-ţi şigara, mai cere şi vin. bea şi fumează. trăieşte din plin.

eu lucrez în ascuns la o pasăre. la o pasăre târâtoare. subpământeană. o pasăre fără aripi şi fără picioare. care nu cântă. care nu zboară. care nu ştie că mai sus de pământ mai este o lume. că există afara. o pasăre pământie, cu creasta albastră. ea este pasărea aceea, măiastra. la care lucrez în ascuns. ea visează cum cântă şi visează cum zboară. şi din visele ei se face, uneori, primăvară. în lumea despre care nu ştie nimic. în lumea de-afară. cu fluturi, cu flori şi cu triluri. cu dragoste, cu despărţiri, cu bibiluri. despre care pasărea mea pământie visează cum cântă, visează să ştie. visează cum zboară.

dar din pământ doar pământul se vede afară.

•••

soarele apunea răsucind fuioare de lumină. în codrul de termopane fusese încă o zi. una senină.

ma holbam în abis şi aşteptam stelele. de neon, neasemuitele, ielele.

am închis ochii şi-am ascultat şipotul tramvaielor pe şine.

ma chirceam de fericire şi-mi părea că sunt proprietarul acelei seri sublime.

amurgul era vineţiu. ca un mort descompus, de la etajul trei al unui bloc dezafectat, pustiu.

dar în noaptea aceea a răsarit o singură stea. mică, stingheră, ca vai de ea.

la etajul patru rămăsesem doar eu. stăteam cu chirie la dumnezeu.

şi în felul acesta am izbutit să încep încă o zi pierdută. magistral. întinsă de la un capăt la altul pe un pat de spital.

atinge-mă. sunt eu, cel adevărat. doborât la cer, înălţat.

mai stai, aprinde-ţi ţigara, mai cere şi vin. bea şi fumează. trăieţte din plin.

astazi, ca s-a sfârsit, e bine:

lacrimi de vomă îmi şiroiesc pe faţă. îndură-te, bunule doamne, şi du-mă. la tine acasă.

BALADA BETEAGĂ

şi ce dacă de cer mai atârnă o singură stea?

şi ce dacă-n curând se va stinge şi ea?

şi ce dacă vântul învolbură fulgi de noroi?

şi ce daca mâine n-a auzit de noi?

de la tine încolo nu mai este nimic;

de la tine ‘nainte dârdâie noaptea de frig;

de la tine, cu tine, începe sfârşitul;

de la tine răsare pe cer asfinţitul.

şi ce dacă respir, şi ce dacă sânt viu?

şi ce dacă miros a învins şi-a pustiu?

şi ce dacă strâng între pleoape pământ?

şi ce dacă nu plâng, şi ce, dacă plâng?

cu tine, odată, a început trecutul;

cu tine, odată, s-a sfârşit începutul;

cu tine se scaldă luna în mare;

cu tine se îneacă amintirile-n zare.

şi ce dacă te-ai dus, şi ce, c-am rămas?

şi ce dacă învârt la galera limbii de ceas?

tu te prefaci acum din trup în cuvinte;

tu eşti foc îngheţat şi zăpadă fierbinte.

şi ce dacă, de jur-împrejur, nimic n-a rămas?

şi ce dacă ultima clipă s-a răstignit peste ceas?