REMEMBER - MARIUS DUMITRESCU

REMEMBER

Marius Dumitrescu

„ÎNVINŞI DE

ÎNTÂMPLAREA MORŢII”

Născut la 29 iulie 1959 în localitatea Mihăeşti, jud. Argeş, absolvent al Univer-sităţii Bucureşti, Facultatea de Drept (1990).

A debutat în 1994 cu volumul de versuri Frumos fără voie (ed. EXAS).

Solitar din fire, nu a făcut parte din cenacluri, şcoli sau grupuri literare, motiv pentru care a publicat sporadic prin reviste şi, la distanţe destul de mari, cele cinci cărţi. O vreme, persecutat de un cotidian decerebrat, s-a refugiat în fotografie, iar foto-grafiind fresce din toată ţara a descoperit pictura creştină de tradiţie bizantină. A cul-tivat imaginalul (cunoaşterea prin imagine) şi a exersat intervalul călătorind, fără însă a renunţa vreo clipă la poezie.

A murit la 13 noiembrie 2018.

TOT MAI PALID

de câte ori te gândeşti

că vei trece dealul

cu ceaţa de mână

clipele ţi se umplu de lupi

îţi rămâne atunci libertatea

să primeşti glonţul în faşă

şi nu se mai poate

face nimic

eşti atât de palid încât

au început să te părăsească

şi amintirile

încet încet rămâi

singur în toate

fotografiile

AUTOPORTRET VOTIV

încet egal şi fără îndurare

mi-e viaţa inundată de apus

tot ce s-a dus de-acum rămâne dus

nu-i loc de-ntors şi nici de amânare

e vremea nişte morţi să-ngrop şi eu

cum şi pe mine alţii-or să mă-ngroape

se-amestecă departe şi aproape

în tot mai înnoptat destinul meu

încercănat şi rupt de oboseală

târziul mi se face mai târziu

şi sunt deja

– cum n-am crezut să fiu –

prezent la repetiţia finală

unde sub ochiul îngheţat al sorţii

mortul din mine îşi îngroapă morţii

CRANII DE ÎNGERI

copilărie

moarte...

între două eternităţi

devastaţi de-ndoieli

trecem

cu cranii de îngeri în mâini

sentimentali proşti confuzi

viaţa noastră - o barieră nepăzită

DESTĂINUIRE

cine îmi va închide

ochii

acela

mă va cunoaşte

FÂNTÂNA PLINĂ CU CEAŢĂ

poate că dincolo sunt oameni

care caută apă:

apa lor de băut

de spălat pe ochi

de scăldat morţii

ceaţa ucide sinea câmpiei

căci dizolvă locul unde cerul

atinge pământul

dunga tremurătoare de unde

soarele se arată

şi dacă totuşi sunt oameni

trebuie că învaţă felul

de-a fi al ploilor înţărcate

niciodată o fântână plină cu ceaţă

nu face mai mică

distanţa dintre sete şi apă

BANCHET DERIZORIU

 

Împreună cu Ciprian Chirvasiu, la Râmnicu Sărat

cei câţiva criminali

din puşcăria oraşului

benchetuiesc pe duşumeaua

de scânduri negeluite

a eşafodului

sărbătoresc nu ştiu ce

iar de la distanţă par

nişte îngeri dezafectaţi

au cuţite oribile cu care

taie unii în carnea altora

tunele adânci sângerânde

şi orbecăiesc prin ele

înapoi către casă

domnul gardian amuzându-se

copios îl cheamă

pe domnul călău

să-şi facă de lucru cu securea

de aici nu a evadat

nimeni niciodată

ANTURAJ POETICESC

prieten cu François Villon

prin mustării şi zahanale

după metafore-alergam

n-aveam nici acte nici parale

pe la răscruci în câte-un han

mai beam şi noi pe datorie

coniacul stelelor ce cad

şi apa zilelor sălcie

plecam apoi mereu haihui

spre cerul gol ori închisoare

descopeream lesneigesd'antan

în vreo femeie iubitoare

ne-am despărţit într-un amurg

când acuzaţi de poezie

simţeam în nări parfum de ştreang:

de-atunci îl tot aştept să vie

POVESTE DE IARNĂ

e vremea să te-arăţi – absenţa ta

în liniştea odăii viscoleşte

prietenii te-aşteaptă ascultând

cum lebăda zăpezii-mbătrâneşte

doctorul Faust răsfoind o carte

îşi caută distrat fără să vrea

în buzunarul plin cu greieri ceasul

care a stat de-un secol şi ceva

bătrânul Don Quijote povesteşte

că are-un Rocinante cu petrol

şi că pierzându-şi lancea într-o luptă

şi-a cumpărat ne-ntârziat pistol

iar eu mă rog să vii cât nu-i târziu

cât nu-s bolnav de-un vis din altă parte

cât ne mai poate clipa-ngădui

şi nu se-ntorc prietenii în moarte

MIC TRATAT DESPRE CAL

mă-nchipui cal fără de frâu

din iarba stelelor mai pasc

şi cred că stepe-n mine plâng

de dinainte să mă nasc

când însă iar în fire-mi vin

recad în plasa propriei vieţi

cu-nfrigurare alergând după

cai verzi pe foşti pereţi

îmi descifrez silabisind

neclare-nscrisurile sorţii

şi-adun potcoavele de cai

învinşi de întâmplarea morţii

NU ŞTIU DE CE ŢIN MINTE

Nu ştiu de ce ţin minte
c-am găsit-o pe ea
la ieşirea dintr-un vis
deşi e limpede că am văzut-o
prima dată
la scara blocului.

atunci mi s-a părut frumoasă,
acum nu mai sunt sigur.
poate că sufletul meu
aproape orb, o văzuse vag,
în oglinzile sângelui.
poate că pluteam în derivă
(şi urmează, iubit cetitor,
un loc de-a dreptul comun
care, însă, mă exprimă fidel
pe mine, aşa cum eram)
abandonat într-un anotimp
cu oase amare
singurătate numit sau toamnă.

În fine, ceea ce mai ştiu acum
e că nopţile de atunci
înjunghiate de faruri
mi-au dezvăluit că trăiam
într-o lume de mucava.
marioneta de mine,
cu marioneta de ea.