REMEMBER - MIRCEA MICU

REMEMBER

MIRCEA MICU

(31 ianuarie 1937 – 18 iulie 2010)

Un „povestitor” inegalabil al „întâmplărilor cu scriitiri”, Mircea Micu era, pentru Zaharia Stancu, pe când acesta deţinea funcţia de preşedinte al Uniunii Scri-itoilor, omul bun la toate, pe care îl „spăla”, de multe ori, în apele „Iordanului". Ironia fină a poetului, trecea peste ofuscările preşedintelui cu nonşalanţă, îmblânzindu-l, în cele din urmă - pe marele Desculţ.

La fel cum, cunoscându-şi confraţii, scria excepţionale parodii, nu de puţine ori notorietatea acestora întrecând textele originale.  Masca aceasta, de om vesel şi pus pe şotii, ascunde însă un poet „romantic”, un suflet ce zugrăveşte icoana Mamei şi amin-tirile vieţii, cu profunda vibraţie a lacrimilor...

PARODII – MIRCEA MICU

ALEXANDRU ANDRIŢOIU - AMINTIRI DIN PROVINCIE

„Cu atenţie mărită

Orice fată se mărită”

Tu care-ai fost un porţelan de Saxa,

blând trandafir amirosind discret,

mi-ai zdruncinat cuvintelor sintaxa

şi-o parte din chenzina de poet.

Seara veneai în urbea solitară

unde creşteau arţari şi sicofanţi,

eram elev la şcoala militară

şi-aveam sfieli şi pantaloni bufanţi.

Erai frumoasă, văduvă, distinsă

şi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume

deodată fără jenă mi-ai pretins să

fugim la naiba, amândoi, în lume.

Răpus de pielea cu miros de cetini,

de tremurul sprâncenelor de tuş,

am adunat un pol de pe la prieteni

şi-am luat bilete până la Beiuş.

Acolo însă, fire muierească,

tu ai sedus un doctor bătrâior.

La şcoală n-au mai vrut să mă primească

şi am rămas în sat agricultor.

De-atunci urăsc: nurliile vădane

şi ochii lor prăpăstioşi şi reci

oraşele cu B, calea ferată

şi doctorii trecuţi de 40.

ALEXANDRU ANDRIŢOIU – REPORTAJ  ORIENTAL

Pe sub cocotieri cocote cochetează- când,

deasupra crucea australă închipuieşte armonia.

Cucernici, bonzii tind spre-azurul Nirvanei binecuvântând

iar cămătarii vând azurul bancnotei, neguţătoria.

Femei cu braţe ca de boua, cu guri de cobră, ochi de lincşi

îmbie la amoruri crase pe uliţele tifoide –

nababii trec, în limuzine, cu feţe stricte ca de sficşi,-

aroma cărei flori oprite în sânge pofta mi-o deschide?

O, de-aş avea bancnote-albastre desigur m-aş trezii şi eu

călare pe femei-balens sau subţiate ca o lamă,-

m-aş legăna-ntre baiadere ca bambusul în alizeu

şi-aş bea pălincă englezească, un Johny Walker mai cu seamă

Dar bizuit pe o diurnă fictivă, cenzurat de-un crez

străbat uimit pestriţărimea stufoasă care mă-nconjoară, -

c-un ochi spre sâni, c-un ochi spre pungă, visez, plutesc şi pendulez

între o poftă arzătoare şi-ntre morala proletară.

PETRE GHELMEZ – SCRISOARE IMPROVIZATĂ

Aroma verii scade, se sinucid lalele,

La ora 5 e seară, la ora 8 târziu,

Răpus de-o grea tristețe, iubita mea, îți scriu

Pe nepăsarea unui caiet cu pătrățele.

E liniște, se-aude în aerul pustiu

Cum trec corect cocorii sub razele de stele,

Un tren venind nostalgic în gară la Lehliu

Își arcuiește trupul sub negre păsărele.

Ce să-ți mai spun ? Miroase năprasnic Căpșunica,

Chiria am plătit-o și nu mai sunt restant,

Cei de la Ascensorul tot n-au făcut nimica.

Când vine seara, luna-i un galben briliant.

Și speriat de toamnă, să nu m-apucă frica,

Citesc cu voce tare din Ivasiuc și Kant.

POEME

FANTEZIE CU MAMA

Mamă, eu te-am visat trecând

Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,

Firavu-ți trup amestecând

Cu zbor de păsări călătoare.

Mamă, eu te-am strigat să stai,

Era un drum ciudat, de spume:

Unde plecai, de ce plecai ?

Spre care început de lume ?

Erai frumoasă și aveai

Aripi de îngeri, albe, mamă,

Și te strigam și n-auzeai

Sau nu vroiai și mi-era teamă,

Acele păsări argintii

Mi te duceau din vis, ușoare,

În zborul lor de veșnicii

Tăcute și nepăsătoare.

RISIPIRE

Mă dau risipei lent, în doze mici

Pradă nesățioaselor furnici

Ce-mi înfășoară trupul ca un bici.

Ce-a fost e-nchis în ora de cleștar...

Am spart, cântând, pahar după pahar

Tot învățând să râd tăcut și rar.

N-am fost în stare să urăsc nimic

Sortit să mă-ntronez și să abdic

Să cad mereu și iar să mă ridic.

Acum mă duc încrâncenat și staniu

Iradiat de propriu-mi uraniu

Purtând o lacrimă în loc de craniu.

PASĂREA   DE ACASĂ

Ea   vine seara şi n-o chem.

Şi de venirea ei mă tem.

Şi mă prefac că-s mort şi surd

Când pe la geamuri o aud.

Ea n-are trup, ea e un fel

De crin cu aerul în el,

Ea n-are ochi şi-n două părţi

Poartă inele mari de morţi…

Prelungă ca o frunză grea

Se-aşează-ncet pe fruntea mea.

Apoi coboară mai în jos

Spre-al tâmplei vulnerabil os,

Apoi spre coaste, până când

O simt cu ghiarele strângând.

Şi  tace atât de mult şi greu

C-aud cum plânge Dumnezeu…

A FI

A fi peste mormântul verii,

Sedus de viață ca de-un dor,

Mânz tânar degustând lumina,

Sălbatic și nerăbdător.

Să crezi că nu există moarte,

Că morții sunt numai un fel

De fluturi adormiți de muzici

Și-nchiși în bile de oțel.

A fi uitat de toată lumea,

A fi iubit de cine vrei,

Când vin să te-ncălzească noaptea

Fragile, turmele de miei.

A fi pe-un câmp uitat de lume,

De smog uitat și de mașini,

Tu singur duelând în aer

Cu săbiile unor crini.

A ști râzând, că sânul tandru

Rotit în porțelan etern

Se surpă-n el până devine

Mormânt al laptelui matern.

Și peste toate, ca un tigru,

Să treci râzând și să te minți.

Și când amenință zăpadă

S-o-ntâmpini cu o floare-n dinți.

CE-AI SĂ FACI?

Morții îi uităm mult prea ușor.

Ce-ai să faci iubito, dacă mor?

Ai să mă cam uiți și ai să mă plângi

Din pleoapa ochilor prelungi.

Ai să mă cam plângi cu roua grea

Peste simpla groapă ce-oi avea.

Și-ai să mi te plângi că-n general

M-am ținut de crâșme și scandal.

Ca Esenin, mai demult, cel blond,

Ultimul poet și vagabond.

Morții îi uităm mult prea ușor…

Ce-ai să faci, iubito, dacă mor?

AMINTIREA MORILOR DE APĂ

Maşinăria morilor de apă,

Biserici părăsite de atei

O mai aud în somnul meu cum sapă

Şi încărunţesc de dorul ei.

Era aşa: o roată lenevită

De lună şi de lemnul ei încins

Pe care ochii astăzi o evită

Timpanul nu-i percepe ritmul stins.

Intram nedumerit şi mirosea

A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu

Şi ca să nu mă vadă nimenea

Mă ascundeam în saci până la brâu.

Dantelării de roţi, jgheaburi sublime

Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup

Şi morăriţa cu mişcări delfine

Insinuantă-n firavul meu trup.

Şi se intra aşa, pe nicăieri

Prin geamurile mici, ca nişte guri

De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri

Şi-au invadat pâraiele-n păduri.

Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:

Zgomotul surd, dantelării rapace.

Şi morăriţa cu sfânta revărsare

A sânului ce-n clopot se preface.

INSOMNII DE TOAMNĂ

Singurătatea serii ca un sicriu de ceară

În golul ei de sticlă mă-nfășoară.

Intru cu disperare în noaptea abisală

Și mâna mea e moartă și inima mi-e goală.

Se-aude surd orașul cum geme din adânc

Și de înstrăinare nici nu mai știu să plâng.

Mi-e dor de nu știu cine, de nu știu ce mi-e dor,

De un mesteacăn galben uitat pe un ponor.

Subțire, melancolic, cu trunchiul de zăpadă

Sclipind în noaptea rece, sub lună, ca o spadă.