La mulţi ani, Ana-Maria Androne !

ANIVERSĂRI

    LA MULŢI ANI,

         ANA - MARIA ANDRONE !

În anul 2008, când eram redactor şef la revista literară lunară „Fereastra” (Mizil), am primit un text care m-a entuziasmat, semnat de tânăra scriitoare din Buzău, Ana - Maria Androne. Fiind plecată din ţară nu am reuşit să-i urmăresc evoluţia ul-terioară, dar - sunt convins - potenţialul şi talentul autoarei poate să producă oricând, în plan literar, surprize remarcabile. Oricum însă, acum, la o graniţă aniversară, îi suntem datori Anei-Maria Androne cu un sincer şi călduros „La mulţi ani!”

ÎNTRE CARPAŢI ŞI MAREA NORDULUI

Olanda se mişcă fără întârzieri, timpul parcă se stabileşte după mersul trenu-rilor şi al autobuzelor şi nu mă pot abţine, venind dintr-o lume în care unităţile impare sunt inexistente când e vorba de timp, să nu râd când văd că trenul spre Utrecht pleacă mereu – şi asta de ani de zile, am aflat – din oră în oră şi întotdeauna la şi 7 minute. Într-o astfel de lume fiul din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ nu ar risca nimic, calul tot la aceeaşi oră pleacă precum în îndepărtata lui pruncie. Până şi vizitele se anunţă din timp, cu exactitate de navetă cosmică: vin la o cafea la voi dimineaţa la 9³⁵ şi plec la 9⁵².

E octombrie şi deja ninge. A fost prima zi când din bezna orei 7 a micului de-jun s-au desprins brusc în lumină fulgi grei. Nu rezistă, deşi ninge de 2 ore. Ascult Black Sabbath. Dintr-un şemineu electric sare căldura. Nimic nu seamănă cu soba de teracotă sau cu soba cu plită de la Măgura. Aici e o lume rotundă, fără ruperi de timp şi spaţiu, în care totul se mişcă egal şi previzibil. Apeşi 6 click-uri pe telecomandă şi flă-cările şemineului o iau fulgerător razna, încă 6 click-uri şi au dispărut.

Lumea asta fără praf, în care muritorii ca mine sunt necesar şi obligatoriu pasa-geri, mi se arată zilnic în aceiaşi culoare. Am terminat explorarea ei din prima săp-tămână, acum inventez, speculez, fac un manej delicat cu detaliile. ca să nu mă plic-tisesc.

Casa e mare, cu spaţii largi şi ferestre prin care lumina năvăleşte barbar în fie-care dimineaţă. Culorile sunt dulci şi fiecare etaj are nuanţa lui. Camera mea e la sub-sol, un spaţiu numai pentru mine, inutil şi enorm. Nu am voie să primesc pe nimeni, nici să fiu sunată. Am picat fără drept de apel într-o qasiinsulă concentraţionară de un-de, dacă ieşi, dai de alte porţi şi realizezi, cu disperarea lui Iona, că universul e o ba-lenă, că spaţiul libertăţii tale e limitat şi uniform. O caricatură. nu ai unde să evadezi. Încep să reconsider visele, reacţiile, am timp pentru autoscopie şi timp să privesc lu-mea în reluare. Fac nesigură excursii şi incursii cu bicicleta şi am senzaţia că nu se întâmplă nimic înainte şi parcă nici înapoi nu s-a întâmplat nimic niciodată, am sen-zaţia că o existenţă mult prea zbuciumată s-a dezlipit de mine şi mă uit cu ochii mei la mine însămi: sunt ca un peşte de râu aruncat într-un acvariu unde e mult confort, dar nimic nu se întâmplă. Sau se întâmplă nimic.

Câteodată am impresia că oamenii aceştia, aflaţi sub incidenţa timpului şi a fri-cii de a ieşi din măsurătorile lui egale, oamenii aceştia pe care aplicasem prejudecata libertinajului, a toleranţei, a eliberării totale a plăcerilor ascunse, sunt mai aproape de tiparele unei societăţi tradiţionale, conservatoare, clişeizate, decât noi. Românii tind, din frustrare, din nevoia de adaptare la ritmuri europene, din complex, la negarea valo-rilor clasice, a perenităţilor şi caută falsa bucurie a unei lumi fără limite. Pe de altă par-te, e atâta energie şi atâta poftă de viaţă în amărăciunea fiecărei clipe cu care ne agăţăm existenţa de o relativă linie de plutire.

Aici, frigul i-a amorţit puţin, nu au, fie energia, fie ideea trăirii plenare, a exu-beranţei, a plăcerii de a râde, de a dansa, de a trăi momente singulare în doi, de a face glume, de a fi generoşi, de a face o surpriză cuiva. Discutând politică şi citind ziarul, oriunde şi oricând, se cred necesari, conectaţi profund la realitate, utili.

Noaptea pe străzile olandeze, cu canale mici, cu lumini blânde şi turnuri în care sună muzică religioasă. Şi ploaia măruntă de noiembrie care ne pătrunde hainele, noi un cuplu mixt, fericit sau nu, speriat sau mulţumit de sine, proiectându-şi umbrele pe clădirile cu cărămidă roşie ale unui secol 16. Am ajuns în week-end la Amsterdam, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni francezi veniţi în Olanda pentru câteva ore. Amster-damul mi s-a părut dintr-o dată o metropolă, un gigant luminat în noapte de jos în sus, ca toate clădirile Olandei, cu praf de medievalitate care incubă curente extremiste post-moderne, paradoxuri istorice şi artistice, coafuri punk şi cercei în buză, în faţa celor mai solide, bosumflate, bătrâne dovezi ale unor secole trecute, a unor minuni artistice apuse. M-am obişnuit cu arhitectura delicată şi miniaturală a Utrechtului şi imaginile din Amsterdam par acum alt film.

Plimbări cu prietenii în Utrecht, într-o dimineaţă cu aer de povestire. Descope-rim canale romantice pe care moţăie duminical raţe grase. Peisaje superbe, etern cam-pestre, conservate în mijlocul unui spaţiu citadin. Şi un amănunt atât de olandez: Car-tierul Roşu. Spre deosebire de Amsterdam, la Utrecht Cartierul Roşu e doar o străduţă cu neoane roşii, cu căsuţe mici, de cărămidă roşie, din care ies şi intră grăbite femei în furouri, cu bigudiuri, având în mâini diverse obiecte casnice. Nu pot să cred că sunt prostituate. Johan mă asigură că da şi, desigur, nici una nu e olandeză. Insist să trecem prin faţa vitrinelor din curiozitate, mai mult feminină decât turistică. Opulenţe, vo-luptăţi, uscăciune, carne fadă şi tristă în ferestre. Stau în vitrine şi au ocupaţiile unei mătuşi în umbra unei duminici: tricotează, fac arabescuri pe pânză, citesc, îşi fac un-ghiile, vorbesc la telefon, într-o aşteptare de Calypso a unor Ulise grăbiţi, curioşi, în căutarea nimicului cu haină de noutate. Oricum, fiecare Ulise îşi are Penelopa lui.

Excursie în Fresland, în nord vestul Olandei, aproape de ocean. Am privit pe geamul trenului, sub ploaia de afară, peisaje albastre ca la Bălaşa, multă apă şi spaţii amenajate egal. Spaţiul seamănă cu timpul, două coordonate pe care le parcurgi orb şi fără repere sigure: o zi e egală cu alta, un peisaj seamănă cu altul. ca într-un vis. Şi to-tuşi mă incită echilibrul naturii, cu atâta apă care să susţină atâta spaţiu de parcă ar fi solidă.

Mâncarea cel puţin la familia la care locuiesc nu oferă variaţii, surprize, delicii: dimineaţa – lapte, cafea, dulceaţă sau cereale; prânz – sandvişuri cu brânză olandeză, de altfel delicioasă, sau mezeluri; seara – o mâncare caldă uşoară, cu multe produse de conservă semipreparată sau care necesită doar încălzire. În rest, remarc în general ma-niere de gătit cu totul străine de obiceiurile noastre culinare: mai nimic olandez şi mul-te importuri din colonii, traduse după gustul olandezilor.

Totul se cumpără în cutii, până şi cele mai nesemnificative ingrediente, nimic nu se face la întâmplare sau după instinct şi toată prepararea cinei durează maxim 30 de minute, iar în urmă rămân pe masă zeci de cutii goale şi pliculeţe a căror lectură a fost făcută atent, cu concentrare maximă.

Revin, după 3 luni în Olanda, la câteva stări de început, am senzaţia că nu mai am senzaţii. Implantul meu în cotidian se reduce la câteva gesturi mecanice, înrutinate deja. Zilele trec egal fără să se întâmple mai nimic şi totul se desfăşoară după schema unui imens mimesis, nu mai reţin ce am făcut ieri, dar îmi amintesc ce am făcut mâine, pentru că mâine e exact ca ieri; oricum, trăirile sunt la limita entuziasmului, există un echilibru aproape sonor în fiecare vibraţie a sufletului, nu pendulez între paroxisme. Oamenii de aici îmi par fără melancolii, fără bariere între trăiri şi fără ascensoare pe scara afectivităţii, aşezaţi cumva la suprafaţa vieţii.

Crăciunul olandez tradiţional e de o simplitate rară şi de o pace familială şi mai rară. Simplitate creştină pe care opulenţa românească ar numi-o fie sărăcie, fie zgâr-cenie. Nimic comercial şi, în familia lui Johan, care e protestantă, nu se fac nici măcar cadouri sau oricum, nu cadouri scumpe. Un brad micuţ cu decoraţii, şi ele simple, şi lumânări adevărate, fără acele şiraguri de electricitate intermitentă şi multicoloră, fără opulenţă, nici măcar alimentară. Masa de seară din ziua Crăciunului este cea sărbăto-rită, cu pui şi legume şi un desert. În restul zilei se ronţăie mereu câte ceva, dar nimic specific Crăciunului..

Revelionul în Olanda nu presupune nimic special, doar oliebollen, adică nişte gogoşi perfect rotunde, foarte grase şi umplute cu stafide sau, în altă variantă, cu mere. Nu se fac neapărat petreceri, ci doar întâlniri între prieteni şi se mănâncă o cină nor-mală, după care se ronţăie oliebollen şi alte chipsuri sau alune toată noaptea. Se bea liniştit şi fără uitări de sine, fără ieşiri din sine, ci eventual cu alunecări în sine. Şi acolo rămân, în acel sine, până îi scoate vreun român, cu dansuri şi fluierături din buze.

Din nou un weekend la Utrecht. Decidem să umplem după amiaza unei dumi-nici cu vizitarea turnului. La început am crezut că e un exerciţiu individual. Nu. Se organizează vizite în grupuri, cu ghid, cu bilete de intrare. Urc singură spre înălţimi în timp ce grupul aşteaptă la altitudinea unei cafele, într-o cafenea superbă, cu aer inter-belic.

Turnul e chiar în centrul oraşului, datează din secolul 12 şi a aparţinut iniţial catolicilor, după care a fost luat cu forţa de protestanţi. Zidurile au 3 metri grosime, din piatră roşie, e ataşat de biserică şi e uluitor de solid şi neafectat de timp. În fiecare oră un clopot – acum electric – bate timpul. Clopotele vechi, 14 la număr, sunt folosite cu milă – se aud pe o rază de 10 km. şi ar face ca acest oraş suprapopulat să umble cu ochii scoşi din cauza zgomotului. dar, chiar dacă s-ar întâmpla asta, nimeni nu ar vo-cifera, probabil olandezii au o uimitoare, ardelenească, acceptare a fatumului. Anticele clopote se folosesc deci de 2 ori pe an: de Crăciun şi de Paşte.

Scările turnului, înalt de 112 metri, sunt groaznic de înguste, întunecate, reci şi alunecoase din cauza ploii. Grupul urcă încet, chinuit, ca spre divinitate. Am auzit mul-te detalii din gura blondei ghide, interesante parcă mai ales acolo, în contextul acela turistic claustrant şi umed. Eu mă gândeam cu fericire că sunt un produs în serie al secolului 20, că am o cameră plină de inutilităţi şi trăiesc printre kitschuri de plastic şi sintetic şi înlocuitor şi nu regret nimic din acea lume de piatră, de frig şi beznă, fără decoruri şi redusă la esenţe. Am văzut de sus oraşul, maniacal organizat, fără un ele-ment în plus sau în minus. Am coborât. Ne-am reperat, neam recunoscut. Şi dulce ne-a fost întâlnirea, deşi eu veneam de sus, el venea de jos... Între ieri şi mâine timpul se scurge ca o miere.

Se anunţa o zi olandeză. Adică urma să nu se întâmple mai nimic, în afara unei invitaţii seara la cină la nişte tipi. Acum e nevoie de ceva precizări: invitată eram nu personal, ci indirect, de o prietenă. Şi ea nu-mi era foarte prietenă ci mai mult cunoş-tinţă şi invitaţia nu era pentru seara, de fapt, ci pentru după-amiaza târziu şi nu era o cină, ci mai bine zis o gustare ca să acompaniem un vin bun - care era totuşi vin - şi o discuţie aşa amicală. Ca să ne cunoaştem mai bine. Olandeza nu vroia să meargă sin-gură la o întâlnire cu patru tipi şi s-a gândit la mine. Eu nu m-aş fi gândit la ea, în aceleaşi circumstanţe.

Patru olandezi, cu siguranţă blonzi înalţi şi cu ochi albaştri. Am anulat orice mister, dar aşa sunt ei previzibili până la culoarea pielii. Totuşi, patru tipi înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri nu înseamnă nimic. Mă rog, nimic nu pentru mine, sensibilă la inimi albastre, blonde. Toţi patru absolvenţi de literaturi, arte, limbi străine, muzică. În pre-zent traducători. A început desigur căutarea febrilă a unei ţinute cu care trebuie să te prezinţi în faţa a patru tipi pe care nu îi cunoşti, adică: să fi deosebită dar nu şocantă, aparent dezinteresată de minuţiozitate asupra propriei persoane dar nu neglijentă, elegantă dar nu ca la operă, aiuristă, dar nu sărită dintr-un tablou de Andy Warhol. Sunt româncă, vin dintr-o ţară care la început sperie puţin, apoi devine exotică, apoi inte-resată prin prisma trecutului său politic. Fiind exponenta ţării şi singurul exemplar pe care cei patru îl vor cunoaşte, va trebui să mă menţin în parametrii unei normalităţi de bun simţ, căci devin reprezentativă pentru toată cultura noastră. Mă văd pe mine, văd România aşa se întâmplă în general aici, detaşarea de context e un proces dificil.

M-am îmbrăcat în verde şi am plecat spre staţia de autobuz. Mă simţeam destul de şic şi bine aromată şi entuziasmul începea să îmi revină. Sunt patru, nu se poate să nu iasă nimic, măcar o bucurie estetică, acolo, o admiraţie, o limpezire de orizont. Da-că aveau prietene le chemau şi pe ele, deci poate toţi sunt liberi. Libertatea zumzăia în aerul verii şi seara se anunţa plină de promisiune.

Am ajuns în cartier. Ca întotdeauna mă trec emoţiile de parcă aş suna la uşa dentistului. Am sunat. A răspuns un tip înalt, blond şi cu ochi albaştri. Câtă variaţie în această ţară! Şi câtă intuiţie pe mine! Hans. Welcome. How do you do. Hans este de-sigur foarte frumos şi zâmbeşte mult. Pentru ca nebunia mea să devină paroxistică. In-trăm. Mi se face cunoştinţă cu Adrian, alt exemplar olandez plin de zâmbete. O aştep-tăm pe prietena comună Fleur, şi ca să trecem peste stânjeneala de la început a celor ce se văd pentru prima oară într-un spaţiu relativ restrâns, precum noi acum, trei necu-noscuţi într-un apartament, începem să brodăm discuţii care par să se închege, fără să fie neapărat inteligente. Încă nu ştiu a cui dintre cei doi e casa. A noastră împreună. Cad pe gânduri, ştiam că olandezii nu îşi împart apartamentul cu altcineva decât în ca-zul caselor studenţeşti unde fiecare ocupă câte o cameră şi folosesc la comun baia, du-şul şi bucătăria. Trec peste propria confuzie şi mângâi pisica. Au o pisică neagră.

– Credeam că numai fetele sau pensionarii cresc pisici. Nu am văzut pe nimeni, mai ales băieţi, să aibă pisici în apartament.

– E, uite că nu numai fetele. Sau pensionarii… Şi avem două, cealaltă e pe balcon.

Ies pe balcon. Apartamentul dă spre o curte interioară superbă, cu multă ver-deaţă şi un parc de joacă pentru copii, cu tobogane, leagăne şi balansoare. Balconul e plin de flori frumos aranjate şi culmea, îngrijite. Sunt într-o continuă mirare.

– Credeam că numai fetelor le plac florile. Şi mai ales să cultive flori.

– Ei uite că nu numai fetelor.

Seara continuă şi la uşă sună ceilalţi doi, Arnold şi Brint. Aduc flori şi iar sunt lovită în moalele capului de uimire.

– Credeam că…

– Da, ştim, credeai că numai fetele aduc flori când vin în vizită. Ei uite că nu…

Zâmbete, priviri. Am senzaţia că am comis o gafă. Observ că la intrare se să-rută pe obraji şi se iau în braţe. Brint şi Arnold sunt la rândul lor frumoşi, dar în alt fel. Mă simt alintată, singura fată între patru băieţi. Nimeni nu pare să mă privească aşa cum mă aşteptam. Ba mai deloc, deşi vorbim, sunt servită cu băutură şi până la urmă mi se spune că vom servi o cină în toată regula, nu doar o gustare, s-au produs modi-ficări în program. Cu atât mai bine. Ultima vine Fleur, care pare de-a casei, fără să fie stânjenită de prezenţa celor patru, înalţi şi mult prea frumoşi pentru a fi singuri. Pisicile ni se strecoară printre picioare. Încep pregătirile de masă. Nimeni nu mă priveşte in-sistent şi ochii lor, atunci când vorbim, se proptesc în ochii mei, nu coboară, nu alu-necă.

Şi acum, apartamentul. Peste tot sunt oglinzi în care te reflecţi înzecit şi spaţiul pare mult mai mare decât în realitate. Lumina vine nu în centrul tavanului, ci se dis-persează din multiple spoturi şi lămpi şi lumânări aşezate cu gust. Într-un cuvânt, nu vezi să citeşti, dar e cosy. Livingul e din mahon, cu o bibliotecă enormă în care zăresc literatura bună a lumii dar mai ales Horia Lovinescu, Eugen Ionescu, Cioran şi Lucian Boia. Îi întreb cum se face că… şi Adrian îmi răspunde că a studiat spaniola, a primit o bursă la Barcelona şi acolo a avut şi un curs de românistică.

Mă uit cu atenţie la Adrian şi găsesc suficiente criterii de concentrare a intere-sului numai către el. Decizia era destul de grea între cei patru şi mai rămânea de eli-minat şi necunoscută legată de o eventuală relaţie între Fleur şi unul din cei patru. Dar Adrian mi se pare dintr-o dată foarte interesant. Mă gândesc la şansa mea de a mă afla întrun apartament şic în prezenţa a patru bărbaţi frumoşi, de calitate intelectuală peste medie. Ne aşezam la masă. Stăm la discuţii în faţa unor aperitive-tapas, adică alune, lichioruri, rosé-uri, biscuiţi unşi cu diverse plante. Îi ascult. Vorbesc minunat, în en-gleză sau franceză, cu o uşurinţă a frazei şi o poezie aproape involuntară care mă fas-cinează. Încă nu mă pot decide care e mai frumos şi care m-ar atrage mai mult. Fleur pare în largul ei şi ignorantă până la nefiresc în faţa acestor exemplare estetice. E ceva care îmi scapă, am pierdut ceva şi din puzzle lipsesc câteva piese care mă fac să nu prind înţelesul general.

Mă întreabă despre comunism – cum altfel? – eu încerc să reconstitui din peri-oada aceea. Sunt primele persoane care mă întreabă detalii sau îmi cer un inventar de simboluri ale acelei perioade, nu pretind de la mine un expozeu politic sau un crochiu al situaţiei din România atunci şi la ora actuală. Eu vorbesc, ei se uită toţi la mine, sunt îmbrăcată în verde, mă simt bine, şi ceva îmi scapă. Le vorbesc despre cravata de pio-nier, despre 23 august, despre imnul cu care începeau orele în fiecare dimineaţă de şcoală.

Masa e gata. Adrian ne aduce fiecăruia câte un platou foarte elaborat de somon la cuptor şi fructe exotice. Totul mi se pare de o eleganţă uimitoare. E atmosfera bur-gheză pe care nu am întâlnit-o în alte case de tineri olandezi, dar despre care am auzit atâtea. Calitatea e ireproşabilă şi decizia mea în faţa top-ului de frumuseţe a acestor patru bărbaţi devine din ce în ce mai dificilă. Afară e deja întuneric, lumânările se re-flectă în oglinzi şi totul este high-class, muzica în surdină, desertul franţuzesc, lichio-rul, cafelele, altă lume, ruptă de cei pe care i-am cunoscut până acum şi eu tot nu mă hotărăsc cine, oare cine, e mai frumos, oglindă oglinjoară, gărgăriţă, riţă, zboară-n po-ieniţă…

Unul dintre ei povesteşte cum a petrecut 3 săptămâni la serviciu lucrând la o păturică de lână. Rămân suspendată în spaţiul neînţelegerii am senzaţia că e o glumă. Povestea continuă: el lucrează într-un Call Center şi singura ocupaţie este să răspundă la telefon. În timpul acesta, mâinile îi sunt libere. Aşa că tricotează şi ultima lucrare a fost o păturică în trei culori. Am senzaţia că nu aud bine. Povestea continuă: o dată a sunat o tipă care vroia detalii şi el a rugat-o să aştepte două secunde că trebuie să nu-mere ochiurile. Tipa a crezut că e o glumă, l-a felicitat pentru umorul spontan, el a spus că nu e cazul, vorbea serios. Şi a continuat ochiurile mai departe, după care i-a dat in-formaţiile solicitate. Tipa a rămas la convingerea că a fost o glumă. Eu una nu ştiu la ce convingere să ajung.

– Sâmbătă am văzut filmul CRUISING al lui William Friedkin, făcut în 1980, cu Al Pacino. Şi pentru că filmul e bun şi m-a tulburat, am căutat mai multe informaţii despre el pe net. Am găsit lucruri minunate. Ştiţi cu toţii despre ce este vorba, nu?

– Da, l-am văzut chiar de două ori, cu Brent. Bun film deşi cam şarjat…

– Nu pierde din vedere poziţia subiectului la vremea aceea. Ce fiori producea însăşi ideea… Era o lume complet neexplorată.

– Eu nu am văzut filmul, despre ce e vorba?

Am întrebat, toate privirile s-au întors spre mine. Am în continuare senzaţia că pluteşte un mister în conversaţia noastră şi tot încercând să-l decodific, gafez.

– Despre lumea homosexualilor în care naivul poliţist Pacino glisează din ra-ţiuni de datorie şi iese de acolo desigur cu morala şi moralul şifonate, dar cu blana în-treagă. Filmul trebuie vizionat în contextul epocii sale. Rămâne un film greu, bun. Po-liţistul revine în lumea normală, dar, fără să fie neapărat îndrăgostit de unul din homo-sexuali, începe să chestioneze totuşi perfecţiunea clamată a heterosexualităţii.

Cu ce sunt oamenii „normali” sexual superiori celorlalţi. În această cheie, se vede şi fără ochelari că filmul e destinat să îmblânzească prejudecăţile epocii că homo nu înseamnă numai haine de piele neagră, boli, violenţă, crimă, droguri şi perversiune. Şi sida. În fine, sida nu era încă pe lista pe vremea aceea.

– Mie una filmul mi-a îmbogăţit vocabularul. Habar nu avem multe chestii din vocabularul homosexualilor, coduri lingvistice cu sens specializat. Aşa am înţeles mul-te din cântecele lui Queen care se decodifica acum miraculos, nimic nu e întâmplător. Nu ştiam, de exemplu, că există şi un vocabular specializat pe violenţa împotriva ho-mosexualilor. Să nu uităm că în 1980 chiar şi în Olanda, şi în SUA, tot ce nu era he-terosexual era tabu şi totodată anormal, anxietatea era în floare în faţa unor astfel de cazuri. Am reţinut doar câteva exemple: qeer bashing înseamnă, eu una nu ştiam, a ataca un homosexual pentru simplu fapt de a fi homosexual. Leather-clad este ter-menul aplicat numai homosexualilor îmbrăcaţi în piele. Popper-snorting este cel care prizează un anumit de drog preferat de homosexuali drag queen este acea categorie de homosexuali care obişnuiesc ca să se deghizeze în regină.

– Fleur, dar tu pe ce lume trăieşti, abia acum afli lucruri atât de cunoscute? Nu ne spui nimic nou.

– Cunoscute?

– Era o glumă Fleur, o glumă…

– Mie îmi plac aceste combinaţii secrete de cuvinte care au un target speci-alizat.

– Şi mai ziceai că sunt o fată normală… Dar privind puţin peste umăr înapoi în istoria sexualităţii, nu devine incredibil ca din discriminarea şi privirea acuzatoare faţă de homosexualitate ajungem aşa de repede la lejeritate maximă şi chiar acceptarea si-tuaţiei ca pe ceva firesc?

– Nu, nu mi se pare incredibil, Fleur, e normal. Poate aşa veţi ajunge cu toţii să acceptaţi ca normalitate tot ceea ce aţi denigrat atâta timp. Şi încă mai denigraţi…

– Nu mă acuza pe mine. Eu nu am denigrat nimic, din moment ce iau masa cu voi şi ieşim împreună la film şi vorbim lejer despre asta, înseamnă că nu a nimic de-a face cu denigrarea.

Simt că pic sub scaun. Acum înţeleg şi îmi vine să mi rod unghiile, să îmi dau palme. Toate luminile s-au aprins şi acum văd clar. Cei patru sunt de fapt două cupluri de homosexuali. Şi Fleur ştia, şi nu mi-a zis nimic, m-a invitat cu ea la patru tipi, asta a fost tot ce a zis, nimic mai mult. Câtă iluzie transformată în deziluzie. Atâta frumuseţe care nu îmi poate folosi la nimic.

Mă gândesc la norocul meu… Trebuia să fie ceva la mijloc. Acum da, înţeleg totul, dar nu îmi pot crede ochilor atâta discreţie, nici un gest de tandreţe între cei care să mă facă să înţeleg nici o urmă de feminitate care să îmi dea de gândit. Noaptea cur-ge înainte, dar pentru mine tot misterul a scăzut, nu mai am nici o motivaţie parcă şi treptat mi se explică toate întrebările mele de până acum. Cina e gata, lumânările s-au micşorat. Întreaga seară, dincolo de dezamăgirea mea mult mai erotică decât de altă natură, a fost ireproşabilă.

Şi ca s-o încheiem cu bine, Adrian propune plimbare până în centru, de-a lun-gul canalelor pe lângă parc. Ieşim cu toţii în stradă, noaptea e înaltă, oraşul miroase a tei proaspăt înflorit. O beţie cosmică ce şi-ar fi avut sensul sau ar fi avut alt sens dacă măcar unul din cei patru nu ar fi fost ceea ce este. Plimbare prin Utrecht într-o seară cu aer de povestire.

Descopăr alături de cei patru şi Fleur canale romantice şi minusule pe care mo-ţăie în beznă, lângă felinare, raţe grase. Peisaje superbe, etern campestre, conservate în mijlocul unui spaţiu citadin. Suntem deja în centru trebuie să ne despărţim. Îi privesc încă o dată pe cei patru, ca nişte statuete înalte, în profilul nopţii. Păstrez un gust amar în faţa eşecului, a deziluziei mele. Abia acum, protejaţi de întuneric, Brent şi Arnold se ţin de mână. Îmi dau seama că nu trebuie să spun nimic cuceritor, aşa cum aş face în finalul oricărei prime întâlniri, probabil. Acum nu mai e nevoie. Ne spunem la revedere şi stabilim o nouă întâlnire. Cei patru pleacă împreună, maiestuoşi şi unduitori ca nişte regine.