LIRICA FEMININĂ BUZOIANĂ

ZODIA MĂRŢIŞORULUI

FLORI ALESE DIN

LIRICA FEMININĂ BUZOIANĂ

 (Grupaj subiectiv, în ordine alfabetică, alcătuit de LUCIAN MĂNĂILESCU, ilustrat cu fotografiile pe care le-a realizat perioada 2019 – 2020)

Mihaela Roxana BOBOC

ACESTA NU ESTE UN POEM DE DRAGOSTE

Nu e descătuşarea unei iubiri,
uşurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea rabdă toate, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
odată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine

dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.

Azi am plecat şi ziua m-a urmat cuminte
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru ca ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămădite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci odată cu bulgărele desprins din lună
odată cu dragostea nepoemelor mele.

Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.

I-am spus zilei să îl aştepte în genunchi
cu soarele în palme şi ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.

Denisa COMĂNESCU

OBSESIA BIOGRAFIEI

Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte

dacă mi l-ar ridica ușor de pe frunte

ca un diamant aurit s-ar ivi orașul acesta

cu străzi singuratice și case stângace

ce se năruie la simpla închidere a ușii

cu grădini de streliția și lăzi de gunoi

unde ecoul copilăriei încă se mai aude șoptind:

„Mea mater, mea pater,/ filius vester lupus est”

cu muzica ce sparge timpanul mașinilor

și fotografiile care ucid privirea bătrânilor

cu ulcica plină cu lapte

lăsată prin toate casele de tatăl pe moarte

doar, doar o va găsi iubitul

ce i-a părăsit fata

(dar el nu vine

și bătrânul și-a dat duhul degeaba

sau chiar dacă vine nu-i pasă

gândind că mai târziu își va vinde

și tatăl său sufletul

pentru cine știe ce afacere dubioasă)

cu liliacul din curtea căminului de fete -

orbii îi păzesc anemicele flori

prea timpurii și presimt

că Gemenii se bălăcesc în Vărsător

(„E nesănătos, e nesănătos

în curând vom avea un ospăț”)

cu bătrâna cocoșată

la care te strâmbai când striga:

„O să ajungi și tu ca mine/ o să ajungi!”

(După o săptămână ai căzut

și mult timp ai atârnat

de umbra bătrânei ca o cătușă.

Dacă ar mai trăi în căsuța de sub deal

ce de lucruri ar putea să-ți mai spună)

cu prietena ce-și purta urâțenia

ca pe un portmoneu doldora de arginți

(până și ea te-a părăsit:

s-a retras în urechea unui munte

lângă un flăcău zdravăn, ea

mica, firava, pipernicita...

Când se va întoarce

cu poemele ferecate în metalele pure

mulți dintre cei rămași vor fi dispărut)

cu feciorelnicul pat/ pat de tortură

(cineva intra pe fereastră și-ți fura nopțile)

unde te zbăteai de parcă

un prunc și-ar fi instalat scâncetele în tine

și nu știai nici un cântec de leagăn

cu porumbeii din coliva primită cadou

la optsprezece ani

(în fiecare toamnă ucizi câte unul

și-i citești măruntaiele

poc: moare tatăl

poc: pleacă iubitul

poc, bei din sticluța cu prea puțin Neuleptil

poc, poc...)

Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte

nimeni nu mi-l dă ușor într-o parte

și orașul acesta unde

„Mea mater, mea pater,/ filius vester lupus est”

aidoma unei mări moarte

(iar orbii degeaba au prorocit un ospăț

putreziciunea a fost prea adânc

îngropată în mine

ca să ajungă singură la suprafață)

va rămâne pentru totdeauna ascuns

ca un diamant aurit.

Laura COZMA

EROTIKON

lumina întinde cearceaful

iar brațele tale îmi sfărâmă trupul

asfințim unul în celălalt

culorile fac implozie în cutele lumii noastre

ți-am șoptit în timp ce dormeai

brațele tale ar putea fi

singura dimensiune a universului

m-aș putea destrăma ca să devin

punctul acela minuscul

de la care a început totul

dar nu mai e timp

tăcerea e piatra care sfâşie pânza de paianjen

dintre noi și ei

simt cum mă pierd în mulțime

Luiza DIHORU

ROMÂNIA PĂSTRATĂ DE MINE

România păstrată de mine se trezeşte din când în când,

într-o temniţă tainică a inimii mele.

Când lumea e mult mai străină decât pot eu duce,

închid mintea şi deschid altceva, ascuns şi amânat.

România păstrată de mine răspunde la strigăte

din cărţi, emailuri, cd-uri şi filme. Se trezeşte

la Petre Ţuţea,la Steinhardt, la Eminescu,

la conferinţele lui Puric şi la cântecul

lui Ducu Bertzi. România păstrată de mine

e fundalul cu munţi al mănăstirii Brâncoveanu,

este Sanda din poemele lui Noica,

aplecându-se în faţa peretelui de nord la Voroneţ;

Ea, care petrecuse toate frumuseţile

lumii, a exclamat: „N-am văzut nimic mai frumos”.

România păstrată de mine e unică şi subtilă,

e pătrunsă de taină şi destin. România păstrată de mine

vorbeşte o limbă curată ca cea a poeţilor,

sau ca cea a femeilor de la ţară.

România păstrată de mine nu înjură, nu cunoaşte

cuvinte ca „naşpa” sau „să moară duşmanii mei”.

România păstrată de mine nu are zorzoane şi e

cuviincioasă ca o ţărancă din picturile lui Grigorescu.

România păstrată de mine nu face excese

şi nu imită alamele strălucitoare ale popoarelor însingurate.

România păstrată de mine e hâtră şi poznaşă.

România păstrată de mine m-a pus să scriu rândurile astea,

dimineaţa devreme, pe o foaie sprijinita

pe „Jurnalul Fericirii”. România păstrată de mine

m-aşteaptă să mă întorc, ca o bunică răbdătoare,

care nu mustră şi nu dojeneşte:

„Unde mi-ai fost douăzeci de ani? va spune ea,

Hai, vino să te vindec.”

Carmen Tania GRIGORE

TAINA ÎN CARE LOCUIESC

poemul de la miezul nopții

o singură dată te va chema înapoi;

dacă vei înțelege cât de necesară

este atingerea ochii tăi vor afla

taina în care locuiesc

fără teama de insomnie;

amintirile adaugă tăcerii

culori senzuale

apoi desenează un zbor

care traversează dorul

în toate direcțiile;

somnul își face loc într-un gând

dar nu înainte de miezul nopții,

când poemul care te-a chemat înapoi

se retrage blând

într-un te iubesc neclintit

Mariana IONESCU (Vicenţia VARA)

BEŢI VINUL ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

Cornelia IONESCU - CIURUMELEA

MI-E DOR SĂ FIU O NINSOARE

aşternută peste trupu-ţi obosit

de iertare...

sleită de alb...

Mi-e dor să-mi arunc cuvintele

truditoare

în tranşee de sare...

să poarte şi ele în piept

glonţul ploilor subterane...

Mi-e dor de strigatul tău sângerând...

fracturat în timpane...

de cicatricea lăsată pe sân de sarea

buzelor tale...

Iubite...sufletul îmi cântă

în ştreang...

stors de lumină...trăind sublim

a hârtiei tortură...

Mi-e dor de lacrima ta...în risipă...

ucigându-mă la fiecare eclipsă de

lună...

Oana MANCU

DOUĂ LUMÂNĂRI

Deja cumpăram pe caiet de vreo trei luni

Când ai ales să te muți,

Tot atunci îmi murise bunica

Iar marea noastră problemă

Era că nu avea nicio poză în toată casa

Și murise cu ochii ieșiți din orbite

Și cu gura deschisă

N-avem ce-i face

Ziceau cei de la pompe funebre

E rușinos dar asta-i situația

Și mama

Printre bocete și răcnete

A zis hai să punem o poză

Cu vecina paraschiva

Nimeni nu o să-și dea seama

Nimeni nu o să observe

Nimeni nu o să mai vină la mormânt oricum

Iar eu mă simțeam un pic straniu

Când mă gândeam că tocmai

O îngropasem mai devreme

Pe vecina care acum stătea

La conversație pe șanț

Aruncasem pământ

Peste sicriul alb, atât de kitschos.

Iar lângă niște tufe de mărăcini

Plătisem ca la colind

Trei bocitoare.

Valeria MANTA – TĂICUŢU

PENITENŢĂ

în miercurea cenuşii miroase a flori şi a pene arse,

lacrimile trec din ochi în ochi,

în secundele dinaintea rugăciunii;

aici nici o privire nu mai e limpede,

nici gândul – izvor a toate slăbiciunea şi teama –

ardem flori, ne presărăm cenuşă în păr

pentru domolirea poftelor de primăvară.

sus, clopotele sună a mustrare,

umbrele lor se rostogolesc peste crucile din cimitir,

peste cuvintele din penitenţa domestică a infernului;

cenuşa din păr naşte vrăbii şi porumbei

de îmblânzit văzduhul.

suntem de sticlă sub vămi, sub poruncă,

de-aceea rugăciunea e transparentă,

fragilă în ziua ce creşte încet, ca o boală în trup;

în miercurea cenuşii, sufletul e gol,

poţi scrie versuri pe el,

cât să-l minţi, cât să-l îmbraci, cât să nu-l crezi.

Maria NECULAI

RĂSĂRIT DE ÎNTUNERIC

o să fugi de mine
și inima a fugit
s-a târât până la marginea sufletului
și s-a aruncat de acolo
cu tot cu promisiunea
că totul o să fie bine

nici tu nu o să știi să îmi spui altceva
în definitiv toate marile dureri
încep printr-o aparentă fericire
ține-mă de mână și aruncă-mă peste
toate viciile la care nu vreau să renunț
până la urma inima mea umblă goală prin univers.

mă urmărește partea din mine care nu știe cui aparține
nu îi dau satisfacția să afle că
eu nu sunt așa cum visezi toate lucrurile la începutul lor
eu mă apropii de sfârșit
din când în când moartea își ridică ochii spre mine
de parcă ar încerca să îmi asculte gândurile
lovindu-se între ele

tu poți să fugi
dinainte de a mă cunoaște
întunericul mă va înghiți doar pe mine
dă-mi drumul la mâna
singura salvare e dincolo de un simplu moment de rătăcire
și dacă nu mă crezi

uită-te în palma stângă
în liniște a răsărit întunericul.

eu nu fug
întunericul e în mine
te-aș ruga să mă duci dincolo
acolo unde fluturii știu să zboare-
dacă nu îmi iroseam singura zi
care mă apropia de lumină.
știu că tu nu vei putea să privești
fluturele strivit sub degetul realității
împrăștiat pe asfalt

de ce să te apropii și tu de sfârșit?
tu poți fugi
și inima mea fuge
și întreaga lume fuge
în încercarea disperată ca întunericul să nu-i atingă.

Petruţa NIŢĂ

PUTERE FEMEIASCĂ

o femeie bună

are deja propria-i junglă

copii un bărbat o pisică şi un câine

în fiecare noapte se furişează

în spatele somnului

unde masca îi cade fără sunet

în lumina lunii

cu un apetit feroce

dungile de tigroaică îi sunt revelate...

mii de sunete o conduc

ea se execută

după ceva ce nu-i poate da nume

aici este în libertate

nu poartă nicio mască

îşi ia puteri pentru ziua de mâine

când va hrăni un câine o pisică

un bărbat şi copiii

(parcă nu în ordinea asta)

merge mai departe

Victoria – Maria PRIPON

NORUL

Stăm,

Așteptăm să cadă ploaia tăcerii pe nisipul uitării,

Așteptăm să vedem ce se va întâmpla,

Așteptăm să vedem dacă va înceta vreodată ploaia,

Așteptăm pe nisipul uitării să vedem ce vom face,

Stând cu ochii holbați la un nor greu purtat de soare.

Stăm cu ochii holbați la un nor greu dus de viață.

Elena RADU

INVINCIBIL

sunt

pentru că iubesc

Invincibil sunt pentru că iert

Invincibil sunt pentru că îi uit

pe cei care fac rău

Invincibil sunt pentru că nu obosesc

să fiu generos

Invincibil sunt pentru că nu mă lupt

pentru bani și averi

Invincibil sunt pentru că pot

să mă sacrific...

Invincibil sunt Doamne pentru că port

haina Ta

Și asta e puterea mea !

Manuela Camelia SAVA

TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

toți priveau exaltați

dansul tău de femeie unduitoare

ca pe un șarpe ar fi vrut să te strivească

sau să îți supună trupul calin

îngrozit de ce ai putea cere în plus

Irod bea din sângele Sfântului pahar după pahar

tu îți urmai chemarea

și încercai să îți menții echilibrul

printre atâtea priviri otrăvitoare - ei îl uciseseră înainte

să ceri tu ceva

dansul îi acaparase îi înnebunise cu brațe cu buze cu arome

le intrase în ochi

le intrase în inimă

în timp ce Ioan își aștepta cuminte verdictul:

o tipsie îl va primi la sânul ei ca o mamă după ce tu vei fi sfârșit

mișcările lascive

așa începe:

cu dans…

Simina Maria SIMA

SUFĂR DE AUTISM

când mi-au spus că sunt autistă, deja

îmi construisem, în loc de suflet,

un bloc în care sunt fix 30 de apartamente

(1 în plus m-ar fi speriat),

construcția a ținut fix 62 de zile pe care

le-am împărțit în două perioade

a câte 31, am început să devin anxioasă,

n-am putut niciodată să visez!

îmi smulsesem deja papilele gustative

și totul era fad, mi-aș fi smuls și plămânii,

i-aș fi-nlocuit cu branhii

dacă nu aveam aquafobie,

m-au legat de un pat ca să nu-mi mai tai unghiile

până la sânge ;

pe rafturile mele de celule nervoase, sprijinite

de marginea creierului,

între hipotalamus și pământ,

s-a insinuat un fir subțire de cine-sunt-eu

și am intrat în lumea de ieri, mi-am văzut

sufletul așa cum era când m-am născut,

am început să curăț mucegaiul,

să șterg praful, să spăl bucățile,

dar n-am putut să le lipesc la loc.

Silvia Ioana SOFINETI

PREGĂTIRI DE CĂLĂTORIE

ea nu voia să se uite în oglindă

îi tunsesem pletele albite

înțelegeam de ce vrea să se simtă pregătită

pentru călătorie

înțelegeam și resemnarea din ochii ei

nu înțelegeam, însă, de ce oglinda îi este dușman.

-         hai, uită-te să vezi cum îți stă

încercam eu, cu inocența vârstei.

ea întorcea capul, ocolind bucata de sticlă

spre fotografiile de pe pereți

căutând cu privirea imaginea ei tânără

da, acolo nu avea părul alb

da, acolo era sănătoasă

dar da, și acolo eram noi lângă ea.

nu pleci singură, să știi

vom merge și noi câte puțin cu tine

un pic din mine, un pic din sora mea

un pic din tata, un pic din unchiul

vor fi cu tine mereu

pe drumul fără întoarcere

din oglindă.

Margareta STERIAN

DIMINEAŢĂ DE IULIE

*1944, în București, sub bombardament.

E cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi:

îmi amintește un nobil tablou, poate pe acel cu sfânta fecioară

care, desprinsă din cadru, umblă pe pământ cu piciorul gol,

mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.

Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.

Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,

se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,

dună de voită singurătate...

Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,

E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi

poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...

Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,

oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur

destinul hain.

........................................................................

Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.

Passionaria STOICESCU

ALTA

Recitind propriile poeme:

femeia care mă îngădui a fi

se teme…

Scrisul meu atestă dovada,

umblu pe urmele alteia

ca poliţistul uimit

de cât de vicleană e prada.

Sunt şi nu sunt eu

ba fericită, ba disperată,

altcineva scrie cu scrisul meu,

când zăcând ignorat,

când izbucnind în afară

ca gestul ploii de vară

ce lasă mireasmă de fulger

şi gust de praf înmuiat.

În fiece carte

sentimente-junghere

mă hăcuiesc

înroşindu-şi prăselele

cu imnuri de viaţă

şi plânsuri de moarte

despre iubire în iadul aproape,

despre trădare în raiul departe,

un fel de coborât în fântână

să văd în plină zi stelele…

Da, le zăresc,

da, mă văd:

o alta mă locuieşte,

pe alta o dă afară

din suflet gândul,

o alta-mi rugineşte suflarea,

o alta-mi învolburează marea,

o alta-mi ucide cuvântul,

o alta-l învie,

o alta suie zidiri din ruine…

Scriu, scriu

sau o alta mă scrie,

să aflu odată cine…

Daniela ŞONTICĂ

CÂND PURTAM UN SINGUR CERCEL

Era ziua când purtam un singur cercel,

lung şi ascuţit ca o sabie.

Venise un bărbat care mă numea zeitate,

deşi nu credea în mine.

Cuvintele lui erau din cretă, le aruncam distrată

în faţa trenului.

Ca să mă-mblânzească, îmi spunea poveşti,

îmi descria un decor romantic,

în care aveam să fixăm toate ceasurile

după cum am fi dorit,

îmi promitea un trai edenic în pădurea primordială

cu păsări rare, orhidee sălbatice şi copaci de ceai

care îşi aplecau ramurile în faţa oamenilor,

cu animale vindecătoare prin prezenţa lor

şi plante parfumate, înalte cât zgârie-norii, blânde

şi ascultătoare ca bunicii,

pe spatele catârilor se cărau în desagi imenşi

fructe zemoase pentru copiii pădurii.

Zeitate, spunea el, vom fi fericiţi, aşteaptă-mă

şi voi veni să te duc acolo într-o zi.

Dar nu, nu-mi cere asta acum...

Oare nu atunci mecanicul de locomotivă

ne-a aruncat în mijlocul stepei, nu atunci haita

aceea de animale mărunte, sâcâitoare şi înfometate

ne acoperise cu totul trupurile înfricoşate? Nu

atunci mi-am scos cercelul lung şi tăios ca o sabie

şi am retezat rădăcinile visului şi mi-am tăiat

părul lung care îşi făcuse atâtea speranţe?

Gina ZAHARIA

REGATUL FĂRĂ UŞĂ

am rupt o fâșie de cer l-am ascuns

într-o scorbură

am aprins puțin soarele

și am plecat să stau de vorbă

cu pustnicii

mă așteptau doar câteva umbre sigur erau

dintr-o altă viață

însă niciuna nu s-a suprapus inimii mele

scorbura era împrumutată trebuia să am

grijă de ea până s-ar fi umplut de pace

într-un colț am început să citesc psalmii

îmi curgeau printre degete câteva împărății

formidabilă singurătatea asta am zis

un păianjen îmi mângâia fruntea

nu mă îndoiesc ocupasem locul altcuiva

mă atingeau stările unui necunoscut

le alungam nu voim să le trăiesc

eram stăpână pe un alfa teluric

și un omega înnegurat

în palmă linia destinului dădea eroare

voi strânge pumnul și în el

toate versiunile existenței mele

dacă e cazul voi contesta regatul fără nume

pe o insulă departe

s-a scurs tot cerul

cum să-l leg de copac?