REMEMBER - CONSTANŢA BUZEA

REMEMBER

MAREA POETĂ CONSTANŢA BUZEA AR FI ÎMPLINIT 79 DE ANI

 (29 martie 1941 -  31 august 2012 )

MAMA ERA CA O IARNĂ

Mama era ca o iarnă

Cu bradul în braţe veni plină

De ţurţuri şi de zăpaşoptir liniştită

Şi ca un abur mă trase adânc

În sufletul eidă

Aşeză darul lângă uşă

Paltonul fumuriu şi-l lepădă

Şi ghetele şi vru astfel să plece

Iar iar iar

Întoarce-te rămâi i-am spus

Cât puteam de lin şi de curat

Naşte-mă aici lângă focul lângă varul

Lângă muşcatele verzi

Nu nu râvni mi-a

ACOLO UNDE CRED CĂ EŞTI

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge, alb e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezit

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

LEAC PENTRU ÎNGERI

Sunt tristă, dar de tine niciodată.

Fug animalele speriate de minuni

La care nu mai ştim să ne gândim,

Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem

Legaţi la gît de lungi copilării

Ninşi de puterea sfintelor petreceri

A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.

NUCA VERDE

Stăm împăcaţi rănindu-ne de toate

Şi serile vin parcă mai devreme

Te însoţesc numai pe jumătate

Pierdută jumătate în poeme.

Ţesându-ne covoare şi macate

Păienjeniş asupra unor steme

Ne-nchipuim că suntem întâmplate

Vieţi de care nimeni nu se teme.

Prea sus ne ţine steaua nepătate

Privirile ce-ar vrea să se întreme

Cu picături de nucă verde, poate,

Din nucii care cresc între blesteme.

ZILELE INVINCIBILE

Poate nu va fi prea târziu,

Dramele sunt încă bine acoperite,

Întunericul se poate uita la mine,

Odaia mi-e luminată,

Bucuros, norocos, praful trecând prin fereastră

Poleit de lumină călători-va,

În timp ce eu mă pregătesc

Să sufăr în piaţa rotundă.

Roşul mă va părăsi ca un om,

Roşul, ca propriul meu sânge.

O alee cu brazi mirosind a tămâie,

Spiritul lor este verde.

Îmi pare rău că din toate culorile care

Aduc invincibile zilele pe pământ,

Roşul mă va părăsi.

Rănindu-mă, sângele meu nu apare,

Albastră mi-e tâmpla, palid obrazul,

Negre tunele îmi caută Inima

ÎN FRUNZA MIROSIND A SCRUM

În marginea pădurii şezi,

Unde piciorul se scufundă

În muşchiul moale sub zăpezi,

În frunza mirosind a scrum,

Vecin acum sălbăticiunii

Ferindu-se de om, de drum,

Nu vei mai fi, nu vei mai fi

Senina minte liniştită

Care dă mere la copii

Păstrându-şi partea otrăvită.

ŞTIIND CE VREA ŞI CE-I URMEAZĂ

Să-ţi fie dor de fiara fricii,

S-o prinzi de vie-ntr-o capcană,

Dar vorbele îţi ies din gură

În apărarea ei, şi mor

De mila fiarei jupuite

De mii de ori de sfânta-i blană,

Frica surâde împrejurul făpturilor

Şi-n sinea lor.

Să-ţi fie dor şi deznădejde

Ştiind ce vrea şi ce-i urmează,

Când simţurile ei ca şerpii

Aştern sub talpa ta fiori,

Din când în când îi ţine-n rază

Mişcarea duhului, enormă,

Delirul tău în căutare –

Fragmente dintr-un cer cu nori.

IOANA

ce pură îmi apare gura ta

supus stă roşul ca un palid vin

cum sub un strai de cristalin avea

un ghimpe planta fără de venin

cum somnul pentru vise e făcut

sângele tău păstrează urme sfinte

din gândurile mele din trecut

de care nu-mi voi mai

aduce-aminte

ŞI POEZIA

Şi poezia e un somn

Din care nu te mai trezeşti

Cu ochii largi deschişi sub mări,

Visînd la spasmele lumeşti,

Cu perle pleoapele plîngînd

Sărate buzele albeşti,

Nefericit, înspăimîntat

Printre comori piratereşti,

Păreri de rău că nu-nţelegi

Mişcarea gurilor de peşti,

În calmul monştrilor sorbit,

Măcar astfel să te fereşti,

Fără să fii de tot primit,

Nici înecat, nici viu nu eşti,

Să poţi trînti o poartă grea,

Să tragi perdele la fereşti,

Şi poezia e un somn

Din care nu te mai trezeşti.

PĂCATUL TRUFIEI

Agită pomii păsări mari

Şi via sângele divin.

Pînă la mine este mult,

Pînă la moarte mai puţin.

Din toamnă-n tomnă mă ridic,

Şi parcă nu mai ştiu să vin.

Pînă la mine este mult,

Pînă la moarte mai puţin.

Aceste vorbe de cules

Le simt dorinţe, le spun chin,

Iubirea mea se împlini

Atît de dreaptă în destin.

De ce nu sunt, cum ar părea,

Nefericită în declin!

Pînă la mine este mult

Pînă la moarte mai puţin.

CĂ UMBRĂ NU-I, SUNT DOAR LUMINI ŞI RAMURI

Pînă-n pămînt, tristeţea mea te-nhamuri

La frunze, la căderea lor de-o vară.

Trezite sunt de gîndul c-au să moară,

Că umbră nu-i, sunt doar lumini şi ramuri.

Pustii, frumoase învelesc o groapă.

Se-nchide ochiul meu şi le ignoră.

Cenuşa leagă strîns ora de oră,

Oprind migrarea turmelor de apă.

Cum toamna, torturîndu-mi lumea verde

Ca pe o minte-adînc neştiutoare,

Ar căpăta şi tot atunci ar pierde

Naive taine, îngeri de răbdare,

Cu disperare sîngele-şi deschide,

Şi frunza pare că se sinucide

UN PLOP

Să ai un plop în care să te sui,

Un turn al păsărilor fără pui,

Tăcut ori vesel, după cum amîi

Lumina frunzei care naşte-ntâi.

Un plop despărţitor de miazăzi,

Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,

În umbra firii lui clădit să fii,

Precum un dor în care stai captiv.

Precum un dor în care stai captiv,

Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,

Printre statui de calcar, viu naiv

Crescut în unghiul tău de nostalgie.

Să le petreci pe toate cîte sînt,

Să le aştepţi pe cele care vin,

Ca un veşmînt strălucitor de vînt,

Ca un vecin al cerului senin,

Tîrziu, cînd nu-ţi mai pasă de culori,

Să ai un plop din care să cobori.

PLUTE

Filozofând în timpul lumii spart.

Oglinda mea de dincolo de luna

Pe care-aş vrea şi n-aş vrea s-o împart

Bolnava mea de inimă nebuna.

Şi tu te uiţi în sus, strivit sub gard,

Sub scări de evadare din minciuna

Acestui dor cu mimă de bastard

Tăcând în răzbunare şi într-una.

Acelaşi vis uscat, de sticlă, port

Cum şi tu porţi, dorind să se păstreze

Vina de-a vieţui aproape mort

Trupul jertfit zadarnicei asceze,

Iubirea pângărită de avort,

Riscul fricos râzând în paranteze,

Şi un destin de barcă fără port

Şi de cetate fără metereze.

Calm putrezind în raclele cereşti,

Surpat în valuri galbene de ură,

Mi se părea că ştii să adânceşti

Harul tău harnic în lumină pură.

Mâncat de viu, ori amânat, pluteşti.

Pe toţi acelaşi vid profund i-ndură,

Ca monstrul mării adorat de peşti

Nepăsători sub tulburea lui gură.

CÂND FIUL DEVINE DEODATĂ ASCULTĂTOR

În spatele casei, pe acoperiș,
Copilul își strivea aripile stând pe spate
Încercând să îndure singur seninul
Cu ochii deschiși.

Durerea aceea el n-a mai simțit-o demult,
Durerea aceea el nici n-a mai căutat-o,
Durerea aceea soră cu desfigurarea
Care se-ntâmplă în zilele senine, albastre,

Când fiul devine deodată ascultător
Şi se duce în spatele casei

Care nu mai există,

Strivindu-și aripile de acoperișul
Care nu mai există,

Desfigurat încercând să îndure seninul

Care nu mai există.

AFARĂ E VARĂ SE-NTÎMPLĂ SĂ SIMŢI

Mă cere, mă naște

Și-n viață mă lasă

Colina – această genune frumoasă.

Nu știu ce se întâmplă, petreceri de taină,

Tămîia din brazi o sorb frunzele pale,

Asupra mea vine cu mîinile tale

O umbră străină în vechea ta haină.

Afară e vară – se-ntîmplă să simți

Cu sîngele rece,

Cu frigul în dinți.

Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val.

Hotarnic e murmurul care le vine

din morții închiși în ulcioare pe deal.

Cu cît mă despart de putere, de zile,

Cîștigul se strînge-n pupile,

Închide tu ochii

Și trece-mi în somn

Cu dor, răstignitul meu domn.

SONET

Tu eşti plecat în rea călătorie.

Petrec neatingând din zi nimica.

Simt pentru tine, pentru mine frica –

Sfârşitul vremii gol de poezie.

Dar noaptea ni se umplu casa, cartea,

Ochii de un potop de lacrimi line.

O, Doamne, nu ajung până la tine;

Ci vino tu şi ceartă-te cu moartea.

Din plop, din nuc, din pasăre rămasă,

Sufletul suie ca o ceaţă deasă.

Tu eşti plecat. Din gândul meu alunec

Să las perdeaua, s-o ridic s-o-ntunec.

Se-astupă luna, se închide cartea;

Ci vino tu şi ceartă-te cu moartea.