ANIVERSĂRI - PASSIONARIA STOICESCU

ANIVERSĂRI

LA MULŢI ANI POETEI PASSIONARIA STOICESCU !

BALADA IUBITULUI CARE NU M-A IUBIT

Recunosc cu credinţă,

cu patimă,

cu ură,

cu furie,

dar fără să fi păcătuit,

un singur iubit.

Ce osândă grea locuieşte

în capul meu de o viaţă

şi nici măcar nu-l pot săruta …

Iarna mi-albeşte zarea,

dar găsesc şi acum

fărâme din făptura lui

risipită pe drum -

un puzzle aiurit

pe care nu mai am cum,

n-am de ce,

n-am când

să-l mai recompun.

În frunze-i simt ochii verzui,

în peştii piranha sărutările lui,

în nori trădarea …

Aşa am ales setea şi ceaţa,

cu altul mi-am încropit viaţa

şi mi-am întortocheat cărarea-

I-am spălat aceluia

picioarele,

podelele,

rănile,

i-am dat foc,

i-am făcut loc în inima mea,

l-am stins,

l-am slujit,

l-am răbdat,

dar zadarnic,

din capul meu

iubitul care nu m-a iubit

n-a plecat,

jerăgaiul lui nu s-a stins.

Mi-am ras ţeasta,

dar nu şi gândul

când l-a-nghiţit

pe celălalt pământul...

Părul mi-a crescut la loc,

singurătatea la fel,

am sângerat, am urlat,

nespus m-a durut,

dar partea aceea de creier

unde e-nşurubat el,

iubitul care nu m-a iubit,

a rămas neatinsă

ca la-nceput.

Acolo nu poate pătrunde nimeni,

acolo totul e pustiit

de flacăra lui de gheaţă,

a iubitului care nu m-a iubit.

Acolo când ninge,

un adolescent mă bate cu bulgări

pe meninge;

când luna e trează,

un tânăr din Londra mă visează;

când soarele e pârjol,

un matur însetat de putere

altor femei le dă ocol,

mă caută cu stăruinţă în ele

şi nu mă găseşte...

Îl urăsc,

mă urăsc,

îl desfid,

mă dezic,

dar nu pot schimba nimic...

Propriul meu cap râde,

de mine râde,

însângerat pe-o tipsie,

pentru c-am fost prea vie,

pentru că mi-a fost gâde.

Ca la găinile tăiate,

lângă trupul inert

disperatul meu cap

se zbate, urlă,

se rostogoleşte

şi scrie cu dragoste-ură

un crâmpei din această tortură;

balada iubitului care nu m-a iubit,

pe care l-a,

îl,

va

găzdui credincios.

DE AER ŞI FOC

Scriu -

Sunt altcineva decât sunt…

Scriu -

În somn,

Pe hârtie,

În gând…

Îmi creşte pe suflet

O piele cu nimb

Şi-n altcineva mă preschimb :

Ba-n prevestire

Presus de fire,

Ba-n ursitoare

Prejos de soare…

Mă înalţ,

Mă cobor,

Mă sufoc -

Scriu…

Sunt de aer şi foc.

Se uită mulţimea,

Pe nimeni nu vede,

Ci doar câte unul

Priveşte şi crede,

Ci doar câte unul

Se-aprinde pe loc

Din magma aceea de aer şi foc.

Scriu -

Iubesc jupuitul de viu;

Prinde crusta o rană,

Se deschide o rană…

Se uită mulţimea,

Sunt iar pământeană.

ÎNALT ŞI FRÂNT

Nu sunt Dumnezeu

ci doar o fărâmă din El

şi doar fărâmă încerc

să închipui,

să cânt

din zborul acesta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Fărâmă din iubirea Lui

e inima mea

şi sub lupa ei de carne şi sânge

măresc mărunţia clipei

şi mă minunez de ea

ca şi când

nimeni până acum în afara mea

n-ar fi văzut,

nu s-ar fi bucurat

şi n-ar fi scris despre asta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Sărut pulberea de pe

încălţările Lui cereşti

şi praful acela mă îmbărbătează...

Fie,

sunt un grăunte de praf -

dar care ştie

că Dumnezeu e de foc

nu de ţărână,

de focul acela dintâi

pe care pământul răcit

l-a uitat,

l-a trădat,

l-a murit...

„Fie, mă consolează El

în rugăciune -

eşti praf de foc

rătăcind pe ţărână,

o scânteie până la soroc;

vei fi de scrum

pe lungul drum,

vei fi cenuşă

din jucăuşă,

vei cădea pe pământ

înalt şi frânt,

înalt şi frânt..."

LUDICĂ

Totul este bolnav -

focul de regele Phyrus

calculatorul de virus

rădăcina de pom

şi Dumnezeu de om

Se moare blând

se moare violent

trece trupul dintr-o clasă în alta

sfidând sufletul repetent

Dar şi el e bolnav

de timp

de loc

de spaţiu

până la disperare

până la saţiu

de JOC

A urmări regele cu nebunul

e ca şi când ai juca într-unul

MORTUL MEU DRAG

Mi-aş cânta poezia

sau mi-aş spune-o

cui ar sta s-o asculte

dar cine în vacarmul acesta

se poate opri o clipă

din timpul fără de timp?

Bătrânii au vată murdară-n urechi

tinerii căşti

şi toţi se retrag

protejându-şi singurătatea

ca melcii în calcar

N-am de ales

scriu poemul

nasc mortul meu drag

şi-l aşez în tăcere

în sicriul alb al hârtiei

care costă din ce în ce mai scump

pentru că a fost odată un copac

pe când acum geme lumea

de poeme

de morţi

iar copacii sunt tot mai puţini

nimănui nu-i mai pasă

Bătrânii au vată murdară-n urechi

tinerii căşti

DE DRAGOSTE

Ai venit ploua...

S-a milostivit cerul

să stingă arşiţa,

să înmoaie praful,

praful de-o viaţă

care m-a troienit.

Ai venit ploua...

Mă evapor ca o fantasmă

îmi simt trupu-mbăiat

parcă-n agheasmă,

parcă-n noroi...

Ploua înghit

săbii de fulgere,

gârle umflate bat sângele,

cerul ţine cu noi.

TRIOLET

Pentru că gluma

încape în tristeţe

ca un trup de copil

într-o haină de părinte

nu-mi lua seama:

voioşia mea minte!

La atâta frig,

la atâta singurătate

mă jenez să adaug ceva,

mă sperii ca în faţa mării,

ca în faţa morţii,

ca în faţa mamei -

un triolet mirosind a iertare

în primăvara fără miresme...

Mama îmi face cu mâna,

moartea îmi face cu mâna,

marea, singură,

nu mă aşteaptă;

agită un imens

semn lichid de-ntrebare.

ALTA

Recitind propriile poeme:

femeia care mă îngădui a fi

se teme…

Scrisul meu atestă dovada,

umblu pe urmele alteia

ca poliţistul uimit

de cât de vicleană e prada.

Sunt şi nu sunt eu

ba fericită, ba disperată,

altcineva scrie cu scrisul meu,

când zăcând ignorat,

când izbucnind în afară

ca gestul ploii de vară

ce lasă mireasmă de fulger

şi gust de praf înmuiat.

În fiece carte

sentimente-junghere

mă hăcuiesc

înroşindu-şi prăselele

cu imnuri de viaţă

şi plânsuri de moarte

despre iubire în iadul aproape,

despre trădare în raiul departe,

un fel de coborât în fântână

să văd în plină zi stelele…

Da, le zăresc,

da, mă văd:

o alta mă locuieşte,

pe alta o dă afară

din suflet gândul,

o alta-mi rugineşte suflarea,

o alta-mi învolburează marea,

o alta-mi ucide cuvântul,

o alta-l învie,

o alta suie zidiri din ruine…

Scriu, scriu

sau o alta mă scrie,

să aflu odată cine…

BIETUL, POETUL

Păsării

încă din ou

i-au binecuvântat zborul

Cerul şi Soarele:

albuşul de la nori,

gălbenuşul de la

plodul astrului de lumină...

Omului

doar chipul şi asemănarea

i le-a dat Cel de Sus,

în rest l-a făcut din tină,

chiar cu suflare divină

din tină,

doar tină...

Oricât de profund şi grav

s-ar strădui să fie,

el ucide pasărea

sau o chinuie-n colivie

fără putere s-o-nvie,

fiindcă-i din praf,

doar din praf,

fie şi Marele Praf

al acelei secunde

urcând spre vecie.

Dar bietul, Poetul?

El e naiva întruchipare

de praf cutezând să zboare

cu aripile Cuvântului

spre soarele Cântului

cel încă nespus/neapus,

nesocotind Cerul şi Marea,

căutând disperat asemănarea

Celui de Sus,

Celui de Sus!

ÎNTR-UN CER

Există cuvinte care mă dor,

nu-şi pot umple făptura...

Doar atât - le rosteşte gura

şi gol e destinul lor.

Pe dinafară dibace

îmbrăcând acel sec mincinos,

pe dinăuntru găoace

cu golul melodios...

I-auzi: „milă”,

„iubire”,

„pace”.

E plină viaţa de ele

ca noaptea spuzită de stele,

adică de focuri abia văzute,

pâlpâind într-un cer,

amintitor de tărâmuri pierdute,

nici nu luminează,

nici nu-ncălzesc,

până pieri, până pier...

POEM DE PRAF

Sunt

pe pământ

sortită cu dereticatul

mă rog de praf

(de-adevăratul )

cât pot,

să nu sugrume tot:

– De-ai fi fost iubit

te-aş fi dovedit,

dar eşti Nicicum,

praf/ prafuri

pe orice drum

căzut în vrafuri

din trudnic rai,

pulbere sfântă

ce mut cuvântă

de-o conjugare

aiuritoare:

„Sunt, sunt...”

„Erai!”

Acoperiş

s-astupi suiş

şi coborâş

s-astupi târâş...

Am să te şterg

până-am să merg,

vierme sau flutur

am să te scutur

troian pe suflet,

troian pe casă,

zădărniciei autograf,

praf, praf,

poem de praf,

pulberea cui,

victorioasă?

NERECUNOŞTINŢĂ

De ce nu mulţumesc Domnului

că mi-a împlinit voia?

Că m-a scos în calea orbului

tocmai în vremea orbirii mele?

Cum să-mi fi văzut el

sufletul curcubeu,

versul cu sori umbroşi,

pacea de după lăuntric măcel,

pe dascălii mei Goya şi Bosch,

vârful şi prăpastia sub care

curgea apa sâmbetei

spre nici o zare?

Nici eu n-am văzut,

dar vai! am simţit

cum Nimeni cel orb

doar cu palmele m-a citit,

sub soarele la fel de orb al nopţii,

bietul soare-lună…

DE SUB APĂ

Nici măcar ochii mei

nu seamănă unul cu altul:

cel mic, stângul,

se simte solidar cu inima

şi vrea să vadă alene cât mai puţin,

de aceea e mai închis,

uneori o lacrimă sticlindu-i în gene...

Nici sânii mei nu-s la fel:

stângul - cel supt - e mai mare,

cu boaba sfârcului grea,

c-a hrănit gura fiului,

gura altei vieţi din viaţa mea...

De sufletele mele, ce să mai zic?

Nepereche nu doar ca număr,

ci ca nimic...

Nu râdeţi, e de plâns:

într-un singur trup

să ai atât de multe suflete

cu foame de lup,

într-un tărâm în care

au fost exterminate nefericitele fiare...

Dar toate astea vă scapă...

Sunt Poezia

şi vă vorbesc de sub apă.

A NORILOR

Norii mă povestesc –

le îngăduie asta cerul

în care fug adesea

din sila viermuielii de pe pământ

În graiul nimbus

în zborul - joc

numele meu e

mreana ce zboară

un peşte nefericit

în apele curgătoare

cu prundul stând pe loc

 Sufletul meu are solzi

cu efigia de argint a lunii

iar gândul şuviţe de soare

să uit noaptea din care

cândva am urcat

şi iarăşi noaptea

în care-am să cad

Norii mă povestesc

peste rai peste iad

nici sfinţenie nici ispită

dar cu gura rănită

de cârligul undiţei ecleziastului

pe când murmur  dulcele cânt

despre vânarea de vânt