ANIVERSĂRI - DAN BIGDAN HANU

ANIVERSĂRI

LA MULŢI ANI POETULUI DAN-BOGDAN HANU !

Dan-Bogdan Hanu s-a născut la data de 24 mai 1962 în Rădăuţi (Tatăl, Con-stantin Hanu, a fost proiectant și fost deținut politic între anii 1947-1953). Termină liceul de matematică-fizică „George Bacovia” din Bacău (1981) iar apoi Facultatea de Geografie – Geologie, Secția de Inginerie Geofizică din cadrul Universităţii Bucureşti. 

În decembrie 1999 devine doctor în Magnetometrie cu teza de docto-rat: Posibilități și limitări ale prospecțiunii magnetometrice în investigarea structurilor de platformă, la Universitatea București.

Din februarie 2003 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

REQUIEM PENTRU LUPI

Dacă vrei să te dezbari, să te lecuieşti de literatură, de teroarea ei instalată unde şi cînd nu te aştepţi, cu precădere dincolo de acel prag după care nu mai poate fi decît un precipitat al vanităţii, o afişare monocordă a ego-ului în neîntreruptă sfidare a sine-lui, viaţa printre cîini e soluţia „regală”, am aflat asta involuntar, departe de uzura, de „eroziunea” subiectivă spre care împinge orice „modus operandi”, orice experiment intenţional… de aproape jumătate de an, o dată, de două, de trei ori pe săptămînă (cu excepţia intervalelor în care lipseam şi care, puse cap la cap, scot aproape o lună din acest dead-line fatidic), îmi făceam drum spre Kauflandul din apropierea Podului de Piatră, strecurîndu-mă prin păinjenişul acela de străduţe şui, ca o adunătură de beţi-soare de Macao frînte, pentru a ajunge s-o văd pe Lupi, să duc mai departe ritualul ace-la mutual, pornit cu vreo şapte ani în urmă şi în care plicului Pedigree îi revenea doar rolul unui pretext simbolic… mai des decît o făceam de obicei, căci, de pe la începutul lui decembrie, picioarele ei din spate dăduseră deja primele semne ale cedării, ca şi cum un spirit rău, nedivulgabil, imun şi rămas mereu străin tatonării simţurilor, îi îm-pleticea mersul, o dezechilibra, înteţind în afara regulilor un joc crud şi nedrept, a-nunţînd agonia „prăzii”, eforturi ei pentru a păstra nealterată bucuria întîlnirilor şi a-mi răsplăti devoţiunea, deveniseră tot mai greu de privit… dereglare imunitară, afecţiune degenerativă, ce poate face diagnosticul unui veterinar, oricît de înveterat, urmat de o suită de pastile atît de asemănătoare unei cozi de cometă, poate întrerupe dănţuirea funest-tutelară a acelor fantome care ne trec dincolo, botezîndu-le, numindu-le atît de nesigur şi înşelător?...de fiecare dată, plecînd, odată ajuns în stradă, privirea se agăţa instantaneu de turlele bisericii din apropierea pieţii Alexandru, stîrnind murmurul rugă-ciunii, ca pe o ploaie măruntă şi deasă… cam tot pe atunci s-a produs şi declicul acelui film pe cît de recurent, pe atît de lapidar, derulat odată cu fiecare episod al descinderii, ca o obsesie-piston, care îşi stoarce, îşi epuizează, deopotrivă, subiectul şi obiectul, actantul şi corelativul… pătruns prin strunga aceea ca o casetă cu trei laturi de beton şi a patra, cerul deasupra, spre curtea comună din spate, betonată şi ea, întorc capul spre dreapta şi îi văd cuşca goală, locul unui timp neînsufleţit, un găvan peste care lumina trece de prisos, fără ca mişcarea umbrelor să-i umple paginile, un cuib al absenţei, con-sfinţind iminenţa… da, ştiu, literatura caută să fie mereu (şi se vrea), în semeţia ei goliardă, substanţa activă, ceva precum lava răcită sau răşina care păstrează intactă am-prenta, engrama fiinţelor, dar, cu fiecare zi, o ecuaţie în care se îmbulzesc necunoscute cu valori dezarmant de variabile, împresurarea derizoriului, a deşertăciunii, e tot mai ermetică… am făcut literatură din această convieţuire a mea, clandestină, cu cîinii oricăror străzi mi-au ieşit în cale pe sute de pagini, în fapt, o odisee lustrală (o pa-ranteză penitenţială), de mulţi ani îmi modelez traseele, fără vreo legătură cu obiec-tivele oficiale curente, doar ca să îi văd, să-mi storc stropul, doza de pace şi curăţenie lăuntrică, de foarte mult timp, sînt, poate, zeci de ani, plînsul nu îmi mai este cale sau punte spre semeni, s-a retras, cînd este vorba de cîini însă, el apare firesc, empatia este şi ea o măsură, poate cea mai atroce, care devoalează neputinţa (o umbră ce însoţeşte viaţa, dar mai înaltă şi mai lungă decît aceasta), o menţine trează şi proaspătă… de ieri, eşti (doar) aici, sub carapacea luminată şi tot mai neîncăpătoare a memoriei mele afective, Lupi…

NU ŞTIU NIMIC DESPRE TINE

e secetǎ
asfaltul strǎzilor începe sǎ crape
nervuri de zgurǎ iau ostatec oraşul
linii pe o palmǎ apǎsatǎ pe gurǎ
copacii se despicǎ sub presiunea respiraţiei
privite obiectele se dislocǎ mici şi sfǎrîmicioase

se cautǎ repere puncte de sprijin
între o voce şi alta doar puncte de suspensie
sîngereazǎ în aer
acele ceasurilor iau poziţia firului de plumb
uitarea e eşarfa unei doamne nevǎzute
în trecere printre zidurile calcinate
derutate de luminǎ
puzderie de cifre aleargǎ
miriapozi scǎpaţi din beciuri
în cimitire licǎreşte insomnia de-apoi
ecoul ei înfǎşoarǎ un mare timpan

ca norii
îndelungate vagoane din care nimeni nu mai coboarǎ
leviteazǎ înspre crepuscul
în gǎri din aşteptarea sǎlilor a mai rǎmas doar tǎcerea
o mantie imensǎ uzatǎ
pentru care orice vîrstǎ-i prea micǎ
fire de praf se hîrjonesc în jeturile luminii amnezice
hainele şi-au primit dezlegarea de trupuri
se îmbrǎţişeazǎ în rǎzleţe grupuri
se înlǎnţuie în fresce vivante
cînd eu ajung în faţa uşii cu numele tǎu
oglindǎ a arşiţei
nisipul mǎrunt şi tǎios al singurǎtǎţii
în rafale se roteşte prin încǎperi
şi nu aduce nimic despre tine

ANABAZĂ

 (O RĂSUCIRE A VIEŢII ÎN RETORTA POEMULUI)

tu,
care ai lǎsat în urmǎ distanţele dintre lucruri
ştii cǎ detaliile pot fi acolo
contrapunctul unei legi complice pǎtrunderii
şi asta face uneori poemul sǎ parǎ o carcerǎ
deschisǎ undeva sus de tot
spre cer
unde privirea înceteazǎ a mai fi amǎgitǎ
cu înşiruiri de imagini
neutru cum bisturiul
ai trecut prin viscerele lucrurilor
ştii cînd noaptea începe sǎ se strecoare sub piele
invazie! prin fisurile insomniei
cînd cuvintele se înǎbuşǎ
iar textul intrǎ în ebuliţie
tu,
nu ştii cǎ experimentul e antecamera neantului
nimeni nu face concurenţǎ neloialǎ amintirilor tale
despre o realitate dezamorsatǎ maceratǎ
redusǎ la scara impresiei
privirea absentǎ a trecǎtorului înnoptînd la jumǎtatea clepsidrei
este chiar depǎrtarea travestiul ameninţǎrii
acum cînd tocmai iei forma poemului la care scrii
neştiind cǎ el este carcera unde cu timpul
vei rǎmîne un osuar
în formǎ de raze

UN GEST DE BUN SIMŢ

(citise toată revista aceea
părea o ţară în care poemele sale
erau oraşul lovit de ciumă
le ocolise cu inima cît un purice
- şi de cîte ori i se făcuse observaţia
să nu mai folosească nici un clişeu
atunci cînd vorbeşte în poeme despre poeme!
pe scurt, sǎ acopere oglinzile,
sǎ elimine riscul incendiilor! -
venise timpul
voia doar să uite cît mai repede unde locuise
de cîte ori se hotǎra sǎ publice
completa de fapt actul vînzării altor şi altor case
pe ale căror uşi urma să iasă de fiecare datǎ discret
- la fel cum, nu se ştie de ce,
intrase în această lume -
pentru ultima dată)

EMERGENCY IN-TRANCE

deşi răspunsul se revǎrsa
ca albeaţa
pe o îngrijorătoare parte
a ochiului
sau poate ca un afiş
în spatele căruia zidul
se ascunde precum un copil
după tatăl vitreg
se întrebau mai departe
cum ar trebui să sune
poemul total

atunci le spuneam
că el nu trebuie sǎ sune deloc
nu e ţambal
nu e pahar de cristal
nici mǎcar alarmǎ
sau vreo goarnǎ cu iz matinal
cutie muzicalǎ sau sticlă
doar ascunde perfect
locul în care tocmai intri
iar dacă nu te mai întorci
nu se va întîmpla nimic
dimpotrivă
zădărnicia va înregistra
o uşoară scădere
în sondaje
neobservatǎ de altfel
de o majoritate egalǎ cu propria ta singurǎtate

PSALM

Şi unde mai eşti tu, pe un' te mai legeni, dragostea mea,
în cei ochi de cîine, pe fir de paingăn,
dragostea mea

Şi unde te-alegi tu, cu cin’ te-nţelegi tu, dragostea mea,
din fărîme de pîine, cu umbra de mîine, în razǎ de lună,
dragostea mea

Şi unde-ţi cerni paşii, unde te-aşterni tu, dragostea mea,
pe custura coasei, pe treapta cea joasă a scării de gheaţă,
dragostea mea

Şi-n ce te-nveleşti tu, un’ te dezlegi tu, dragostea mea,
în prapuri de ceaţă, pe sub giulgiuri de scrum,
dragostea mea

Şi unde te uiţi tu, de parcă te soarbe, dragostea mea,
prin podele joase, cînd bezna lasă dîră-n oase,
dragostea mea

Faţa spre casă, nu-i călăuză, să ţi-o întoarcă,
dragostea mea

ȊNSINGURAT ÎN ZIGURAT

peste cer
zid
închipuieşte-ţi lumina ca pe singurul nume de botez al lumii
în visul a toate rotitor lucrurile suportǎ sfîrşitul cum şopîrla
coada retezatǎ uşor
în tăcere se macinǎ algoritmul măştilor
şi limba lor o tiranie dezafectatǎ pînǎ la pulbere
oboseala lasă pe ferestre zgura umbrei
semnul descreşterii
zid
sub pămînt

INIMI ÎN IARNĂ

la răstimpuri, cînd se plictisea sau simţea că liniştea
se adună în cristale îngrijorător de ascuţite sub pleoape,
ba chiar ajunge să lase urme pe piele,
Dumnezeu sufla în mine ca în jucăriile acelea de hîrtie răsucită,
care se dezdoiau şi ţiuiau, pentru ca apoi să se încolăcească la loc,
mai erau unii prin aziluri (de nebuni nu de bătrîni,
nebunia nu îmbătrîneşte niciodată
chiar dacă bătrîneţea îi seamănă atît de mult)
făceau şi ei la fel
pînă îmbătrîneau, iar bătrîneţea lor era o peliculă proastă,
pe care se derulau amintiri despre nebunie

de cîte ori Dumnezeu revenea la obiceiul ăsta
mă repezeam în faţa oglinzii şi apucam încă să văd
cum nebunia îmi urcă pe faţă
ca silueta unui turn care ţine în umbră bună parte din viaţa unui oraş
defilări decadente zăream acolo
cu semne de întrebare în mîini şi tărtăcuţe cu întăritoare
la bandulieră
capete goale graţios legănate de adierea vîntului la zile festive
bătături pe inimi şi scrîşnet de dinţi în cadenţă
atunci intram clandestin în topurile anuale
ale celor mai frumoşi cincizeci de oameni din lume
era un premiu de consolare
le părăseam însă tot atît de repede
de teamă să nu fiu asaltat de admiratori

ÎNTÂMPLARE CU CERC

ca în jocul acela din copilărie
cu multe cercuri aruncate
înserarea cădea şi ea
se înţepenea în jurul turnului din capătul străzii
pînă cînd fetiţa se apropia şi
niciodată n-am să ştiu cum reuşea să o desprindă de acolo
iar misterul şi melancolia ce odată demult
fuseseră închise după faţadele acelei străzi
se răspîndiseră ca puful de păpădie
şi umpluseră o viata întreagă
o viaţă care acum o pornise la vale
înghiţind mereu alte străzi
alte şi alte oraşe
o viaţă care nu mai avea nici un capăt
îi rămăsese în schimb centrul de unde
nu se auzea decît gîfîitul fetiţei rostogolind-o
şi se vedea doar umbra ei lungă şi ascuţită
care se hrănise cu toate străzile şi oraşele prin care trecuse
cum despica noaptea
lăsînd de o parte şi de alta
faţadele mari şi albe ca uniformele
celor pregătiţi să salveze somnul
sacrificînd visul

UMBRELA

Eram aproape gata să plec,
mai urma doar să-mi iau umbrela,
cînd l-am văzut aplecîndu-se cu mişcarea aceea rapidă
şi un zvîcnet nervos i-a străbătut gestul,
aş fi putut pune totul pe seama unei feste
a ochilor mei obosiţi,
dacă în fracţiunea următoare nu mi-ar fi întins-o,
umbrela foşnea în mîinile mele,
părea o pasăre neagră şi neliniştită,
cîteva clipe am fost surprins,
apoi în întuneric, pe casa scării,
am ştiut -
gîndise că dacă aş fi uitat-o
m-aş fi întors.
afară, în mînă, umbrela începuse să se înfoaie
ca puiul la apropierea mamei,
mi-am ridicat privirea şi am văzut deasupra
cupola mare şi neagră cît toate dogmele lumii.
dedesubt, pe asfaltul umed, erau împrăştiate
amprentele luminoase ale becurilor de stradă,
semn că totul se întîmplase deja.

LINIŞTE
(O SCHIŢĂ A DISPARIŢIEI)

acolo ghemuitǎ la capǎtul coridorului
un perete curbat o parantezǎ închisǎ
cînd totul se împotriveşte luminii
amǎgind lucrurile cu distanţe
ca ele sǎ se apropie în
linişte
în cele din urmǎ un oaspete tot mai dezordonat
lǎsînd obiceiuri uitate sǎ pluteascǎ la întîmplare
prin încǎperi ce descresc
sub tavanul fals al aşteptǎrii

linişte
te scufunzi şi noi vîslim mai departe la suprafaţǎ
în acelaşi somn comun prin care se rostogolesc anotimpuri
ca nişte capete ghilotinate
te ascunzi umilǎ în colbul drumurilor
în jocul de lumini al epidermei
în miezul lunecǎtor al zilei
în cǎuşul cald încǎ al îndoielii

arcuitǎ ca o orbitǎ goalǎ
te apleci peste parcuri încǎrunţite
iar din culcuşurile tale rǎzleţe
atîrnǎ firele rupte ale unor întîlniri
gesturi alungite care înfrunzesc tîrziu
lentile aburite traversate de priviri reci

eşti stenograma absenţei
trǎsǎturile martorilor se tulburǎ se amestecǎ
atunci cînd argumentele nu mai pot opri nimic
şi de acolo încep inelele tale de creştere
eşti haloul unei cascade în trecere
pe o stradǎ grǎbindu-se spre mare

GLOSE LA UN ANOTIMP AL IDENTITǍŢII

se spune
cuvîntul este cel mai fragil material de construcţie
dar singurul care nu cedeazǎ la cutremure
vei regreta mai tîrziu
ca şi cum ai contempla un edificiu
din care n-au rǎmas decît armǎturile
un sentiment deformat
sub lentila fǎcutǎ ţǎndǎri
a frazelor

noapte sau zi
acelaşi vers se adaugǎ poemului nescris
noapte sau zi
îi este totuna celui ce strǎbate ca otrava
încordatul corp al poemului
afarǎ se vorbeşte despre un animal neîmblînzit
este bine
le spun
este foarte bine
sǎ fii apǎrat de uitarea zilei de mîine
sǎ te îngropi într-o fereastrǎ deschisǎ

te rosteşti cuvînt dupǎ cuvînt
ca şi cum ai aprinde fitilul
de jur împrejur nu se mai distinge nimic
e o imagine mǎritǎ continuu
pînǎ sfîrşeşte într-un delir incolor
o realitate aspiratǎ de un iris fictiv
o razǎ e amintirea
incendiind magaziile şubrede ale textului
o strunǎ pe care danseazǎ fire de praf în transǎ

o regǎsire tîrzie dupǎ înlǎturarea semnelor
lǎsate de muşcǎturile civilizaţiei
în carnaţia destinului
oriunde te-ai ascunde
închipuieşte-ţi ravagiile pulsului
surprins de candoarea lamei de cuţit
cînd visul ţîşneşte în faţǎ
ca un joc fǎrǎ întoarcere
şi petele nu se mai şterg niciodatǎ