REMEMBER - ION CARAION

REMEMBER

97 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI ION CARAION

Dincolo de controversele stârnite de personalitatea şi viaţa sa, poetul Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu) rămâne, incontestabil, unul dintre cei mai importanţi poeţi al literaturii noastre. S-a născut în judeţul Buzău (comuna Ruşavăţu - azi Vipereşti - satul Pălici, la  24 mai 1923 şi a murit în 1986, la Lausanne, în Elveţia).

Între 1950 și 1955 este încarcerat în sistemul penitenciar comunist (Canalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie).

În 1958 este arestat din nou şi condamnat la moarte pentru „trădare”, pedeapsă comutată în muncă silnică pe viaţă. Eliberat din închisoare, în 1964, îşi reîncepe activitatea literară. Pe lângă scrierile proprii traduce din marii poeţi şi scriitori ai lumii (Guillaume Apollinaire, Charles Baudelaire, Albert Camus, André Gide, André Malraux, Saint-John Perse, Ezra Pound, Rainer Maria Rilke, Anna Ahmatova).

În anul 1981 primeşte azil politic în Elveţia.

EPITAF

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,

rămîne-o lacrimă năucă

pe fundul vreunui vechi poem

care şi el o să se ducă

aşa cum altele s-au dus

şi-n urma noastră,-n urma lui,

răstoarnă paltini alt apus

prin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care

fîntîna-ntreagă s-a tîrît

să-şi moară ultima răcoare

sau nici atît … sau nici atît …

COŞMAR

(variantă)

Cu apele-adormite-n mine

de cine ştie câte veacuri,

mi-au răsărit pe suflet lacuri

prin care mişună jivine.

În molimă şi colcăitul

pieirii certe ce mă-nchide,

aud cum urlă infinitul

acestor mari păduri lichide.

E-o reversare planetară

de ploi, prin care însetaţii

îndrăgostiţi de lună-şi cară

fantasticele oase-n spaţii.

Ca peste-un cosmic stârv, în seară

când dorm solzoasele şopârle,

popoare mari de ciori coboară

spre talmeş-balmeşul de gârle.

Mă-nec în fiecare noapte,

iar înecaţii de-altadată

- frumoşi ca fructele necoapte

mă iau de mâna şi-mi arătă

cadavre lopătând sub stele

c-o resemnare ideală,

în cranii albe şi inele

rămase de la altă gală.

Şi-apar pe valuri fete moarte;

e frig şi sânge-n vizuină;

iar ploaia plouă mai departe

şi-necul nu se mai termină.

MOTIV

Asfaltul bolborosește beat pe trotuare
conjugat cu tălpi de gheață la soare.
Ar fi ridicol să te poți gândi la altceva decât la război.
Acuma trebuiesc oameni puternici, care de asalt, păpușoi,
nu aparate de cusut cuvintele în gând.
(Au mers prin oraș sirenele nechezând 
ca niște cai după mânz)
Sunt sigur că-n pământ copacii și-au mâncat rădăcinile de ieri de la prânz ...

Interesant e numai un cântec, Wolfram ...

Uneori tramvaiele plictisite se uită pe geam –
cerul fumează, soarele e moale și greu
iar când trec prin stație tramvaiele, sârmele dau din cap la Dumnezeu.

Este atâta praf, sunt atâtea lucruri triste lângă noi,
c-ar fi ridicol să te gândești la altceva decât la război.

CANGRENĂ

Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi,

oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi,

oraşul-idee, oraşul cangrenă, oraş adormit

mai înainte de cuvântul sfârşit.

Oraş în care e-o graniţă care se târăşte pe brânci, care fură

cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură

oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim

fără parabola intrării în Ierusalim.

Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare

oraşul-protestare...

Nici luna, nici câmpul, nici râul

nu-şi tremură grâul

prin tine

oraş-pământ, oraş-plictiseală, oraş-mărăcine

cu liniştea ruptă, cu disperare, cu câini

împotmolit de cicatrice pe mâini

Atât:

cenuşiu, moarte, urât,

sârme, opac...

–  Şi mâine dimineaţă - descompuşi –

pornirăm, iarăşi, la atac...

UND’ VĂ DUCE, DOMNULE?

– Und’ vă duce, domnule?

– În grădină, somnule.

– Ce să faceţi, domnule?

– Să mă-mpuşte, somnule.

– Că au gloanţe, domnule?

– Că au vreme, somnule.

– Und’ vă-ngroapă, domnule?

– Sub zăpadă, somnule.

– Vă e frică, domnule?

– Îmi e scârbă, somnule.

– Cui să spunem, domnule?

– Iadurilor, somnule.

– Va fi bine, domnule?

– Va fi seară, somnule.

– Aveţi rude, domnule?

– Am pe nimeni, somnule.

– Vreţi o cupă, domnule?

– Cât mă costă, somnule?

– N-are-a face, domnule.

– De otrăvuri, somnule.

– Nu vreţi cupa, domnule?

– Sparge-o-n ţăndări, somnule!

– Să vă plângem, domnule?

– N-are-a face, somnule.

– Noapte bună, domnule!

– Dormi cu mine, somnule!

– Eu dorm singur, domnule.

– Eu mor singur, somnule.

– Moarte bună, domnule!

– Noapte bună, somnule!

CÎNTEC DE PECINGINE 

Grijania ta de dragoste, târfă, muiere,
Care treci pe bulevarde şi puţi a tăcere
Care umbli-n ureche, cum râcâi în ochi ...
De-aş fi meletar, ce te-aş prinde de rochi,
Să te zgâlții nevastă:
Ascultă, cucoană, ți s-a făcut, ori eşti proastă ?
Pe prispele casei - știi, prispele goale ...
Mă pupau diminețile-n creștet, mă strîngeau curvele-n poale.
Degeaba ... Nu auziseră de toate
scârbele buruienii mele amare.
Credeau că am buzunarele pline și mă căutau în buzunare
Venea toamna cu o pâine sub pardesiu
Și mă întrebau pietonii:
Tu ești vizitiu?
Terfelită lehuză, plină de bube, de rîie,
Înjurătura nu mai putea să ne doară,
gîndul nu ne mai mângâie,
Tremura, doar, în bluzele visului
cîpiu-paparudă.
Amintirile se uitau în fundul meu ca să râdă,
Când scormonit de neliniști, ca-n jug un rasteu,
Mă mai întâlneam, uneori seara, cu sufletul meu. 

NACELĂ

Atâta frunzărie de aur şi meduze

Întârziată-n carnea bacantelor, la hanuri...

Ne-au răguşit beţiile pe buze

şi sângele în căni de porţelanuri.

Îmbrăţişare limpede-n heralde

funingini scuturate şi imbolduri -

nu ne mai ştie vremea, plâng la şolduri

arhipelaguri mimice şi calde.

Deliciul de opium şi de comă

alunecă-n porfir de coapsă brună,

o strălucire reavănă cu-aromă

de piersici pârguite şi de prună.

S-au dezbrăcat aici zăpezile în goluri

fierbinţi, cu jurubiţe moi şi-agreste

Ne bântuie iubirea prin alcooluri

şi viaţă nu-i şi ziuă nu mai este.

LOGOS

Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură prin copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare, răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite de aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare...
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh.
O gură s-a aplecat să bea apă din noapte..
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul ca pe-o ademenire...
Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape...

OMUL PROFILAT PE CER

Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniți,

mersul înfricoșător și-un păr negru, ierbos,

crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundație marină,

laolaltă cu minereurile pământului, cu sângele subteran,

în care au putrezit rădăcini

în care s-au înecat femei

în care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii;

gonite din cuiburi și de pe vapoare,

au venit să moară păsările Sudului.

Printre materii anorganice, printre viziuni sălbatice și plante

mergea uriaș ca o mie de blocuri puse să meargă,

ca o mie de soldați trimiși să se omoare,

ca o mie de prizonieri întorși din război,

ca o mie de muncitori chemați la fabrică.

Femeile înalte deschideau ușile cu azimă,

copii cu fructe veneau la poartă,

dobitoace păroase își lingeau puii

și sângele negru, sângele pământului

bolborosea prin carnea ruptă, prin aer,

întors către omul profilat pe cer.

Ne amenință frigul, fabrica mea, și-nserează –

o înserare cu vertebre obosite și combustibil consumat.

Omul profilat pe cer venea din măruntaiele pământului cu căldură,

cu asasinate inedite, cu insule de cadavre plutind

pe rezervoare de păcură de la un sat la altul.

El avea umerii puternici și vechi,

inimă grea ca o iarnă

și niște ochi fantastici, niște priviri

încărcate de miragii.

În dimineața brutală ca un pumn

ploile au curs paralel cu sângele,

cu dragostea, cu bucuria, cu iarba.

O bucată de pâine uitată în coș

o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri,

o pensiune din care  au plecat ferestrele

un copil care se plimbă prin curte

o mamă care nu mai poate să nască

un stejar cu ghinda cafenie în palmă

un continent de bucurie

o pădure de pâini

o armată de peșteri bărboase.

Printre pietrele muntelui,

printre ape,

omul profilat pe cer

cât așteptările lumii crescuse

cât noaptea, cât iarna de mare

și tânăr cu glezenele ciutei.

Când mergea peste câmpuri

jivinele șesului îi ascultau pașii –

erau singuri și tari ca viața din arterele lui.

Între oameni și între câmpuri luna a stat ca o mină electrică,

plantele de smoală foșneau în aer frumos

și se făcea câteodată noapte în noi.

Omul profilat pe cer s-a uitat în pământ

- pământul semăna cu toamna -

„Dărâmați orașul acesta în care nimic nu mai e sigur”-

spuneau trecătorii, uitandu-se-n urmă.

A fost o seară tulbure. Departe

s-au auzit mitraliere. Veneau.

Pe brânci !

În coate !!

Acuma !!!

- Dimineața ca o sârmă ghimpată

s-a oprit în pieptul omul profilat pe cer.

El se uita în pământ

- pământul semăna cu toamna -

și nu mai vorbea nimeni.

Pe urmă târziu, s-au auzit mitralierele în oraș...

FRICĂ NU ÎNSEAMNĂ NIMIC

altădată vă era frică de cuvintele noastre,

deși le rosteam cum crește pătrunjelul.

cuviincios, fără accente slabe ori tari.

acum vă este frică de cuvintele voastre.

deși n-au nici un înțeles, deși țipați.

dar atunci și acum

v-a fost, vă este frică.

de cine vă temeți?

cine-i mai tare ca voi? cine-i mai tare

decât cine țipă? noi nu țipăm.

creștem înăuntrul cuvintelor

ca-n fântână apa din golul fântânii,

fiți calmi, ați biruit. nu trebuie.

noi nici nu mai suntem.

de ce v-ați astupat auzul? și atunci

și acum, frică nu înseamnă nimic.

și atunci, și acum, și oricând.

voi însă veți amuți și vă va fi

frică și atunci, pentru că vouă

v-a fost frică și când ați urlat

și urlați și dacă nu vă e frică.

fiindcă și dacă nu vă e, tot vă este.

noi nici nu mai suntem.

DOUĂ POEZII DIN EXIL

[MAI MULT SAU MAI PUŢIN E TERMINAT SE PARE]

Mai mult sau mai puțin e terminat se pare
totul. Timpul, trecutul, excitația
luminii și-a perdelei. În dantela
draperiei ca o rochie
artificial, păianjenul.
Pictura se revarsă ca o ploaie pe străzi
În după-amiaza ascuțită ici-colo de vânt
născocim nemișcării
crengi de arbori care nu-s.
Pustiu intact.
Unica
reconstituire.

Mai mult sau mai puțin totu-i terminat

Ecoul trece prin oraș ca o jucărie din mână în mână

EXIL

Ceața-i o linie. Spațiul se termină într-un copac.
Tren de noapte. Pasăre - undeva.
Din timp în timp, gări calcinate.
Atunci marea a întrerupt brusc
timpul.
Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.

Limbajul era o închisoare.