DORIN TUDORAN ÎMPLINEŞTE AZI 75 DE ANI

DIZIDENŢA – DE LA ANA BLANDIANA LA DORIN TUDORAN

POETUL DORIN TUDORAN A ÎMPLINIT AZI 75 DE ANI

            Biografia lui Dorin Tudoran părea una liniştită, de poet aflat „sub vremuri”.  Dar, în aprilie 1984, poetul invocă dreptul de a emigra, împreună cu familia, punând pe jar autorităţile comuniste. În ciuda presiunilor de tot felul la care este supus de către autorităţi, poetul nu cedează şi, la 1 august, acelaşi an, îşi explică gestul, într-un memo-riu adresat lui Nicolae Ceauşescu: „...ca scriitor, cetățean și părinte m-am convins definitiv că între credințele mele cele mai profunde despre Om si Drepturile sale inalienabile, Libertate și Democrație, Dialog și Opinie, Cinste și Echitate, Cultură și Educație, Patriotism și Sacrificiu etc. și realitățile românești de azi există o prăpastie de netrecut”.

În cele din urmă este lăsat să plece din ţară (24 iulie 1985) şi se stabileşte în SUA, unde editează, sub egida centrului de politologie Foreign Policy Research Ins-titute din Philadelphia publicația „Agora. Revistă alternativă de cultură”, impli-cându-se şi în alte activităţi publicistice şi scriitoriceşti.

Dar, mai importante decât amănuntele activităţii şi biografiei sale americane, mi se pare azi, când poetul împlineşte 75 de ani, un articol publicat în decembrie 2019,  pe blogul personal de profesorul ieşean Liviu Antonesei, despre expoziţia de la palatul Cotroceni, dedicată memoriei celor ce s-au împotrivit dictaturii comuniste.

Iată, pe scurt, punctul de vedere al domnului Antonesei:

„Un tînăr prieten, fost student, care a participat la vernisajul expoziției cu tema «Rezistenții. Amintire și recunoștință», recent inaugurată la Palatul Cotroceni, eveni-ment care se desfășoară sub Înaltul Patronaj al Președintelui Klaus Iohannis, mi-a trimis (...) şi un link către o postare de circa jumătate de oră, cu un rezumat consistent al vernisajului și o prezentare detaliată a «exponatelor».

Am urmărit filmul şi l-am revăzut cu mai mare atenție, pentru că am rămas du-pă prima vizionare cu senzația că ceva nu merge. Și nu merge, de pildă, falsul prin care cu totul stimabila poetă Ana Blandiana devine, printr-un fel de hocus-pocus o mare re-prezentantă a disidenței. (,,,)

Puteți opri filmul la panourile dedicatei poetei, unde veți citi: «Aflată sub lupa autorităților comuniste, Ana Blandiana decide să protesteze public față de nerespec-tarea depturilor omului de catre regimul comunist. În 1985, intra pe deplin în atentia autorităților comuniste din cauza unor poezii considerate subversive, regimul luând de-cizia ca volumele poetei să fie trecute la fondul secret. Ana Blandiana a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă, unde a vorbit despre situația extrem de grea din Romania.» Fără îndoială că o persoană mai puțin in-formată poate lua de bune toate cele de mai sus. Doar că mai există și oameni infor-mați, care rămîn pur și simplu cu gura căscată la aemenea enormități!

Nu, Ana Blandiana, ale cărei merite literare le sublienez din nou, n-a continuat să dea declarații și interviuri presei străine și Europei Libere, pentru că pur și simplu nu a început vreodată să facă așa ceva! Gesturile ei de curaj rămîn coloana de poezii «alu-zive» din revista Amfiteatru, pentru care a plătit cu demiterea Stelian Moțiu, directorul, care a fost de altfel reangajat tot șef la Informația Bureștiului, al doilea gest curajos al poetei fiind volumul de poezii pentru copii, în care o parte a publicului l-a identificat pe Motanul Arpagic cu Ceaușescu. N-am auzit ca întîmplarea să fi avut urmări. La puțină vreme după aceea, poetei i s-a publicat de altfel o antologie în seria de mare tiraj Bibioteca pentru toți.

Am văzut filmul de două ori, am citit lista de mai multe ori, dar nu am găsit cîțiva dintre disidenții foarte activi și foarte cunoscuți: Iulius Filip, muncitorul clujean dat afară din slujbe, internat, arestat, torturat mai bine de 15 ani, cel care în 1980 a tri-mis un mesaj de salut congresului de constituire a Solidarnosc, oaspete de onoare la congresul aniversar din 2005, Mircea Dinescu, autor al mai multor gesturi de protest în anii 80, data afară din slujbă și arestat la domiciliu, Gabriel Andreescu, alt disident im-portant, cu repetate acte de opoziție, eliberat din închisoare pe 22 decembrie 1989, Dan Petrescu, cel mai important disident ieșean, autor al numeroase scrisori deschise, inter-viuri de protest în presa internațională, inițiatorul scrisorii colective de protest împo-triva realegerii lui Ceaușescu, act care a reunit scriitori, intelectuali și muncitori din mai multe orașe ale țării.

Și era să-l uit pe fratele Vasile Gogea, fără curajul căruia am fi aflat despre re-voltele de la Brașov din noiembrie 1987 la luni sau ani de zile distanță! M-a înduioșat extraordinarul Radu Filipescu, cînd în luarea sa de cuvînt a evocat lipsa de spațiu pen-tru a fi fost cuprjnși toți disidenții. L-a amintit pe Gabriel Andreescu, pentru că l-a vă-zut în public. Nici nu vreau să mă gîndesc la ce va fi simțit cel din urmă. Și un ultim fapt ciudat - cei care s-au opus comunismului în diferite forme, care au suferit repre-salii...”

În P.S. autorul notează: „După ce am terminat textul de mai sus, i l-am trimis lui Dorin Tudoran întrebîndu-l ce părere are. Mi-a reamintit că de circa un an a luat de-cizia să nu se mai ocupe de subiecte românești. Dar mi-a trimis un fragment dintr-o scrisoare către un prieten, care îi făcuse o propunere onorantă pe care a socotit că tre-buie s-o refuze, dar care poate ține loc de un răspuns la zi:

«Anul 2019 va constitui, în mod sigur, un prilej pentru darea în stambă a tutu-ror eroilor care au tăcut asurzitor înainte de decembrie 1989; a tuturor actualilor foarte guralivi mentori de civism care au rezistat (numai) prin cultură și tăcere înainte de decembrie 1989; a prea multora dintre cei care au servit/ cântat/ slăvit cu devotament un sistem criminal despre care azi declară că l-au urât mai mult decât au făcut-o mar-tirii uciși în pușcăriile politice comuniste etc.

2019 va constitui o scenă extrem de generoasă pentru oportunismele de toate nuanțele. Vor avea loc festivități somptuoase; se vor ține discursuri grave dar și înăl-țătoare; se vor împărți decorații strălucitoare; vor fi revigorate mitologii de o falsitate exemplară; vor apare mii de pagini în care se va spune, în sfârșit, adevărul și numai adevărul despre decembrie 1989, după care România se va întoarce la ce este – România.

O voce precum a mea – irelevantă și înainte, și după decembrie 1989 – nu ar constitui altceva decât ce a fost considerată mai întotdeauna – o notă discordantă, o pată de culoare. Și nu doresc să alterez euforia unui carnaval așteptat cu sufletul la gură timp de trei decenii. România s-a descurcat strălucit fără mine în acești treizeci de ani. La rându-mi, m-am descurcat foarte bine fără ea. În urmă cu câțiva ani, cineva scria, într-o prezentare binevoitoare, că Dorin Tudoran a învins comunismul. Reamintesc aici retușarea adusă acelei considerații: Dorin Tudoran a învins comunismul, dar a fost învins de postcomunism. Mi-e teamă că este exact ce i s-a întâmplat și României. Dacă în cazul meu o asemenea înfrângere n-a avut cum să-mi afecteze viața post-româ-nească, în cazul României s-ar putea ca înfrângerea suferită să lase efecte de foarte lungă durată. »

TÎNĂRUL ULISE

Când vei putea să ții, fără durere,
cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
tÎrziu, să dai semn - ca o speranță,
celui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare - tînărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe țărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul
spălîndu-și inima în mare.

PASĂREA EMANUELLE

în fiecare din nopţile solstiţiului de iarnă,

alunecă peste mine cîntecul Păsării Emanuelle.

Şi, dimineaţa, braţele mele albe strălucesc orbitor, ca două pîrtii de schi.

Dar niciodată n-am putut afla, după dantela  urmelor,

direcţia spre care se îndreaptă, de fiecare dată,

invizibila Pasăre Emanuelle.

Şi în fiecare din nopţile solstiţiului de vară,

peste mine urcă ţipetele Păsării Emanuelle; dimineaţa,

pielea braţelor mele e sfîşiată ca de subţiri pluguri

de cristal. Dar niciodată n-am putut afla din ce parte

anume s-a întors Pasărea Emanuelle, al cărei zbor nu

poate fi nici auzit, nici văzut.

Numai primăvara, în nopţile echinoxului - cînd orele

nopţii atîrnă la fel cît cele ale zilei - braţele mele

se ridică, simetric, într-o stranie levitaţie, şi deasupra

lor, aerul devine, pentru o clipă, cumplit de rece, de parcă

peste cumpăna mîinilor mele se rostogolesc ouăle de gheaţă

ale Păsării Emanuelle, despre ai cărei pui, nimeni n-a fost

auzit, niciodată, spunînd vreun cuvînt.

PORTRETUL ARTISTULUI ÎN TINEREŢE
(variantă)

Prieten al meu,
cocoșat de trei ori,
n-am avut pentru tine vreun cal,
n-ai avut pentru mine
nici un regat.

Uneori, îmi amintesc
de tine - portretul artistului
în tinerețe:
Prin rădăcinile macilor,
cîteva cîrtițe
sug amurgul pierdutelor
Engliterre.

CÎNTEC

Şi-am murit fără de moarte

C-am iubit făr’ de iubire,

Pătimire, pătimire,

Ia-ţi din mine dreapta parte.

Prinţ de fum treceam prin noapte

Sub treimea ei de foc,

Pătimire, pătimire

Loc uscat în fructe coapte.

Pleoapele mi-am uns cu lapte

Calul mi-am hrănit cu jar,

Pătimire, pătimire,

Far pustiu de miazănoapte.

M-au iubit regine şapte

Precum iarba de subţiri,

Pătimire, pătimire,

De-aste fapte să te miri.

Dar murii fără de moarte

C-am iubit făr’ de iubire,

Pătimire, pătimire,

Ce lumină ne desparte ?

ELICE

Era o lumină stranie de parcă toţi cei aflaţi de faţă

ne doriseră cîndva binele fără să ştim.

Privirile lor dojenitoare

sfîşiau subţirile noastre armuri de apă

semn că totul

trebuie luat de la început.

Te priveam, aş fi dorit, să înţelegi

că ei vor pleca într-un târziu

vor renunţa dacă vom avea tăria

să-i privim fără sfiala

şi mai ales fără acea ruşine

pe care o aşteptau din parte-ne ca un legamînt.

Erai din ce în ce mai palidă ;

osul frunţii tale mi se părea

vibrînd ca o elice de argint

şi apropiindu-mă

te-am auzit murmurînd înfricoşată ;

„O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc

cu-adevărat ! încotro să fugim ? încotro ?”

ELEGIE

mărie vara ce-a trecut

m-a tot rănit m-a tot vîndut

şi toamna toamna care trece

spre akheron mă va petrece

nu ştiu pămîntul de sub pleoape

cît m-o aşterne de aproape

nici steaua-njunghiată-n prund

de m-o răni tot mai rotund

el ochiul alb de var pătrunde

sub iarba împletită-n funde

m-acoperă pe piept o apă

sub ea aud cum steaua crapă

mărie lanţul de pămînt

a înflorit pe fruntea-mi toată

şi trupul jefuit în şoaptă

se tot răreşte dus de vînt

FRUCTELE AMINTIRII

Lui Nichita Stănescu

Dumneavoastră aţi citit încîntaţi

Fructele mîniei,

Dumneavoastră consumaţi

numai fructe proaspete,

Dumneavoastră iubiţi

salata de fructe,

Dumneavoastră sînteţi fructele

unei anume realităţi,

Dumneavoastră şi numai

Dumneavoastră sînteţi pîndiţi şi admiraţi

de omul care-şi risipeşte

încă un rînd de dinţi

muşcînd în neştire

din fructele de fier

ale amintirii.

Priviţi-l: pe bărbia lui

alunecă, pare că alunecă

un suc strălucitor

ca un lac ultrarapid

uscat de-acum cîteva milenii.

ABATORUL IMAGINAŢIEI

Aici, pentru a pătrunde cuvintele trec prin controalele

Röntgen, sonic şi infraroşu.

Dacă nici unul n-a dovedit moartea cuvîntului,

acestuia i se permite să ocupe un loc în rîndul

format dinaintea unei uşi de sticlă.

La aprinderea becului verde de deasupra uşii,

fiecare cuvînt îşi ia prima literă în mâini

şi după această tandră decapitare

pătrunde într-o sală imensă

şi strălucitoare

ca un ocean

luminat de-un astru subacvatic.

Pereţii sunt o imensă oglindă -aici nu există decât ecouri;

primul sunet nu se-aude niciodată.

TÎMPLA

Ca şi cum tîmpla ţi-ar fi timpan

pe ea tot ce cade sună,

chiar ochiul acesta de pasăre

ceva pare să spună.

Ca şi cum tîmpla ţi-ar fi

ca meningele unui înger, subţire,

de cîte ori o sărut

sîngele sare din ea în neştire.

Ca şi cum tîmpla ce ţi s-a dat

nu e decât o perdea de apă,

de câte ori m-apropii

ea bate ca o pleoapă.

De parcă tîmpla ta ar fi

o aripă de privighetoare,

de câte ori îţi cînt,

tîmpla te doare.

NESFÂRŞITA PRIBEGIE

Erau doi

N-a fost nevoie să ne-o spună -

am ştiut din prima clipă

că sunt cărturari.

Părăsiseră Alexandria

după ce-şi sfîşiaseră hainele

de pe ei

văzînd cum se mistuie-n foc Biblioteca

în vreme ce

ştiinţa nici unuia din marii învăţaţi

ai cetăţii

nu putea face nimic.

Când ne-au spus că e timpul să plece

am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.

În semn de mulţumire

spuneau

pentru găzduirea ce le-o dasem

n-aveau altceva să ne dăruiască

decât un săculeţ plin de cenuşă

din ceea ce fusese

marea minune a lumii.

L-au pus cu umilinţă

pe un raft al bibliotecii noastre.

La puţină vreme după plecarea străinilor

casa noastră arse din temelii -

focul, pare-se, a izbucnit

dinspre cărţi.

Aşa a început

nesfîrşita noastră pribegie.

N-am luat cu noi

decît o mînă din cenuşa

încă fierbinte -

o purtam la gît

în săculeţe de piele.

Ne rugam de găzduire.

LABORATOR

Iar naturalizăm cîte ceva:

broscuţe, ipohondri, lalele;

privim cuprinşi de farmec

ştevia de pe partea nevăzută a Lunii

şi suntem tare mîndri

de ce se întîmplă

„cu noi

prin noi,

pentru noi”,

de tot şi de toate;

ucidem – cum altfel? –

spre a fi în pas cu viaţa.