LA MULŢI ANI POETULUI BUZOIAN PETRUŢ DINU

LA MULŢI ANI ! –

TÂNĂRULUI ŞI TALENTATULUI POET BUZOIAN PETRUŢ DINU

CE NU VOM ŞTI NICIODATĂ

                                                                 

Vom fi doi bătrâni bolnavi de Alzheimer.

Amândoi avem predispoziţia în sânge.

Eu de la maică’mea care ţipa noaptea în somn că este o străină la ea în dormitor şi de fapt se privea în oglindă.

Tu de la taică’tu care îţi povestea că a avut o fiică pe care nu a mai văzut-o de la şaisprezece ani şi de fapt acea fată erai tu.

Ne vom avea unul pe celălalt în casa cu uşi închise pentru amintiri.

Tu mă vei întreba cine sunt.

Eu îţi voi răspunde cine eşti.

Va fi frumos, ai să vezi!

Nu ai spus tu că ţi-ai dori ca doi oameni să facă cunoştinţă de mai multe ori, nu doar odată? Aşa o să fie la bătrâneţe, o să ne întâlnim pe noi înşine de nenumărate ori.

Vom avea mereu parte de noi începuturi care nu duc nicăieri, ci doar deschid alte începuturi care nu duc nicăieri.

Şi ce frumos o să fie când o să avem musafiri cu un copil mic, o să ne jucăm cu el şi o să le spunem părinţilor lui că au dat naştere unui copil minunat, fără ca măcar să ştim că este nepotul nostru.

Tu o să citeşti mereu aceeaşi carte pe care o ţii din motivele tale personale pe noptieră şi de fiecare dată vei avea impresia că e prima dată când o răsfoieşti. O să-i faci o analiză literară detaliată şi tot o să-mi vorbeşti despre autor - aşa îţi place ţie să îi conturezi portretul din cuvintele pe care le scrie - şi o să-mi spui:

– Trebuie să aibă părul cenuşiu ca tine, ochii palizi şi decoloraţi ca tine, trebuie să fie înalt şi bine-făcut ca tine, trebuie să fie căsătorit cu o femeie foarte frumoasă ca mine.

Şi nu o să ştii tu, nu o să ştiu nici eu vreodată că acea carte este scrisă de mine.

Eu o să ascult melodiile de la aceeaşi solistă pe un DVD vechi şi o să mă bucur de fiecare dată de vocea femeii care cântă. O să dansăm pe linia melodică, ne vom săruta aşa cum se sărută doi bătrânei pe bancă în parc, discret, să nu-i vadă nimeni.

Şi niciunul dintre noi nu va şti ce a fost celălalt. Nu-şi va reaminti momentele frumoase petrecute împreună, nici micile certuri trecătoare, locurile pe care le-au vizitat şi oamenii pe care i-au întâlnit. Ne vom bucura unul de celălalt, mereu de la început, mereu necunoscuţi, apoi cunoscuţi, apoi iar necunoscuţi.

Mă rog doar să murim amândoi odată. Să nu cumva să mor eu primul, iar tu, rămasă în urma mea fără memorie, să ai impresia că nu te-a iubit nimeni vreodată.

POATE

În toamna întâmplărilor

care mor săgetate pe străzi,

văd doar blocuri gri cum se-nalță -

giganți de beton.

Au ochi mulți, pe care neuronii lor îi închid

când se trag draperiile pentru o sinapsă.

Plouă peste capetele lor pătrate

de blocuri pătrate care înghit

prin uși oameni pătrați.

Sunt scoși în serie din fabrică,

setați cu cheia înfiptă în ceafă

pentru a mai face un pas.

Lumea de azi e un bloc pătrat,

de beton, rece și sfărâmat

în care nu mai locuiește nimeni

cu adevărat și pe care îl vizităm

post-mortem din când în când...

Tristețea mea e câinele plouat

din curtea liceului,

care privește cu capul plecat

doar pământul cu o secundă

înaintea strivirii.

Ploaia e doar o expresie

a lucrurilor care plâng

dintr-o zdruncinare a mentalului.

Ploaia e atunci (poate) doar frământarea

unei conștiințe universale,

un Dumnezeu care ne roagă

să-nțelegem că nu ne cere nimic,

dar ne așteaptă întru tot.

Filosofia aceasta a filosofiei

a rămas doar o ondulație a unui gând

care se zbate, dar nu se pierde niciodată,

o oglindire a unor oameni devenind oameni.

Ne e frig și foame, suntem disperați

de ecoul propriei indiferențe,

și aroganța asta neagră de a crede

că suntem centrul universului

ne arde ca acidul sulfuric

și nu putem face altceva

decât să cerșim un moment de liniște,

care nu mai depinde în întregime de noi.

De-am putea înghiți toamna aceasta cu totul!

(Poate) n-am mai fi atât de flămânzi

cum ne recunoaștem dintotdeauna—

după intensitatea poftelor de carne.

Este o lege nescrisă a durerii de a exista,

pe care o găsești în modul de a merge

al oamenilor.

Așa plâng ei, prin mers și din mers.

Ne ascundem în vizuinile construite de alții

și asta ne face să credem că suntem în siguranță.

E doar un altfel de a spune că am obosit.

Tot ce ne-a mai rămas este să căutăm

lumina din care ne tragem

ca o ploaie dintr-un cer îndepărtat...

după care tânjim și poate l-am uitat.

DOMNUL IULIAN ŞI  ULTIMA VARĂ A SA

Iulian era fratele Ellei,

cu câțiva ani mai mic.

Suferea de cancer de ceva timp

și în fiecare vară înainte de a pleca ne spunea:

acum este ultima dată când ne vedem,

e ultima vară a mea,

iar vara următoare ne întâlneam din nou și spunea,

acum este ultima vară a mea.

Dar domnul Iulian era un luptător, n-o știa,

era doar precaut cu noi, nu voia,

să ne facă să suferim când vom afla

că a avut dreptate ultima dată,

fusese ultima vară a sa. 

MHAI

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.

era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,

copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea

și uita pentru o clipă de bătaia de seară.

mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui

atunci când priveam cum îl aruncă

cerul, cu un braț nevăzut, spre noi

ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.

pe mihai l-a călcat o mașină,

mi-a spus mie bătrâna din drum,

lejeră cu o mână la gură și una la sân

,,l-a prins sub roți, iar acum…”

privesc zidul înalt de piatră,

de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,

întrebându-mă dacă acum, în moarte,

îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

TATA

Tata-mi tăia unghiile până-n carne,

se înroșeau, mă ardeau și plângeam,

tata-mi tăia unghiile până-n carne,

ne priveam, tată, și tăceam.

Trebuie să crești, îmi spuneai,

dar la mine doar unghiile creșteau,

iar tu tăiai, mă dureai și nu te mai opreai,

unghiile mele albe cădeau în timp ce trăiau.

Unde ești acum, tată,

unghiile mele au crescut

și eu odată cu ele.

Unde ești să mă vezi

cum îmi promit de fiecare dată

că fiului meu, până la sânge,

nu-i voi tăia unghiile niciodată.

BRAŢUL CARE A CHEMAT IARNA

Se luminează o fereastră în mine.

Întind mâna care străluceşte

asemenea braţului de marmură

pe care l-a pierdut

Venus din Milo.

Un fulg mi se topeşte în palmă

şi nu mai ştiu sigur

cine în cine se stinge.

Simt iarna aceasta atât de rece...

O las să ningă prin mine în mine,

îi las cerul alb ca părul bunicii

înainte să moară

să se deschidă

şi mă întreb dacă Dumnezeu

a cunoscut vreodată

zăpada.

ÎN REST

Tu nu mai știi zilele

când noaptea se ruga să ne găsească

amândoi,

nu știam că este un lucru rău

când m-ai rugat să mă aplec și să te sărut,

dar eu doar mâinile ți le sărutam,

în rest nu simțeam nimic,

doar recunoștință poate,

uneori aveam impresia că puteai fi oricine

și s-ar fi simțit la fel,

mie începuse să mi se-nchidă părul

la culoare, iar ție

ți se deschideau ochii când ai plecat...

N-am știut că o să mă doară.

Câteva așternuturi aruncate într-un colț

sunt singurele care se mai roagă

pentru noi.

PUNCT

în centrul pieptului,

la intersecţia liniilor

care formează o cruce,

acolo îndrăznesc,

cu teamă să cred,

să cred…

că se află sufletul.

tu nu simţi

când ne ţinem strâns,

prea strâns

îmbrăţişati,

cum în piepturi

arde o flacără?

îţi reaminteşti

cum se ating degetele

când te închini?

de parcă ai ţine

un punct

să nu cadă.

CLEPSIDRA

o fetiţă cu bucle blonde

priveşte o clepsidră,

întorcând-o mereu,

de sus în jos,

de jos în sus,

ca nu cumva

să se strângă

tot nisipul

într-o singură

parte.

un bătrân o întreabă

ce vârstă are,

dar ea se preface

că nu-l aude.

este preocupată

să se joace

de-a Dumnezeu.