ANIVERSĂRI - GABRIELA MELINESCU

ANIVERSĂRI

POETA GABRIELA MELINESCU

Născută la 16 august 1942, Gabriela Melinescu a debutat în „Luceafărul” (1959) cu versuri iar în 1965 îi apare primul volum de poezii, „Ceremonie de iarnă” .

După ce a absolvit Facultatea de Filologie, a fost redactor la revis-tele „Femeia” și „Luceafărul”. În tinerețe a fost implicată într-o relație sentimentală de lungă durată cu poetul Nichita Stănescu.

Din 1975 locuieşte în Suedia (Este unul dintre cei 36 de scriitori/ traducători suedezi care au un venit garantat de la statul suedez - un fel de bursă pe viață),  unde va continua să scrie, atât în limba română cât şi în limbile suedeză şi franceză. În 1982 îi apare volumul de versuri (în limba româna) CASA DE FUM la editura regretatului Rene Coeckelberghs, soţul poetei.

O viaţă cu prea multe ruguri, o viaşă care a ars cu intensitate solară, ames-tecând cenuşa cuvintelor cu spiritualitatea umană, căreia i-a fost, într-un templu secret şi greu accesibil, una dintre cele mai nobile şi sacre „preotese”.

TINEREŢE

Să se numească fericiți…

E ora ultimă din zi.

Și nicăieri nu am găsit

pielea ascunsă de copii.

Le-aud doar pașii care au fugit

s-o împăieze-n primăvară,

dar, îmbrâcindu-se,

copiii din aceeași vârstă

pe alți copii îi dau afară.

Și merg pe o scară înclinată,

pe cei învingători cu frică îi pândesc

și dintr-o dată aud cum nenăscuții

în alte trupuri pe ultimii copii îi izgonesc.

ÎNGERUL NE-A ADUS O VESTE BUNĂ

Mai stați pe pământ un timp.

Între dințatele roți

ale Carului Mare.

Priveam munții

și ne hrăneam cu această priveliște.

În timp ce roțile stelelor

ne măcinau mărunt

ca să fim

ușori la plecare.

A SCRIE

Când scriem trebuie

să păstrăm distanța

față de ce s-a întâmplat

în cuvinte

Ca atunci când

salvezi un om

de la înec:

Trebuie să-l ții pe acela

strâns

dar nu prea aproape de tine,

ca să nu te poată trage

și pe tine cu el

în adânc

ÎNCĂ E NOAPTE

Încă e noapte și mă gândesc în întuneric

la prima zi a lumii.

La început a fost lumina

și lumina era întuneric.

Căldura era frig

și frigul absolut era căldură.

Întunericul deveni solid

captiv în forme bizare.

Acești doi ochi crescuți în cap

simt ce simte Pământul

când peste el crește verdeața.

Întuneric de lumină sunt

și pe colinele cărnii mele

răsare dimineața.

ULTIMA PLIMBARE ÎN NINSOARE A LUI STRINDBERG

După zile de somn și nopți cu soare

el a ieșit din închisoare îmbrăcat

în haine de nuntă și joben.

Avea un surâs frumos de parcă

ar fi vrut să schimbe câteva cuvinte cu cineva,

căci numai cuvântul poate umple

vidul timpului ca apa din interiorul unui vas.

Cerul în aprilie era cenușiu ca piatra

cu multe crăpături albe.

Un cer de ploaie din care uneori

fulgerul izbucnește și se face

vizibil pentru toți.

Lui i se părea că oamenii se salutau

fără să-l bage în seamă

ca și cum ar fi devenit deodată invizibil

pentru ochii lor, transformat

într-o pânză de ceață.

O nălucă în colțul străzii Reginei,

pentru cei care vor trăi mai departe

O fotografie ni-l arată pe el înzăpezit

cu haine de sărbătoare și pălăria căutătorilor de aur,

în ultima ninsoare a anului 1912.

Nu s-a mai întors niciodată acasă. Adio, închisoare!

Străin în fața acelei reci dimineți de aprilie

stătea el și vedea cum crăpăturile cerului se deschid repede

și ninsoarea cădea din cerul găurit.

Din înalt începu să ningă peste el cu pene și brândușe.

PATRIE DE ŢĂRÂNĂ

Nici una din zile

nu luminează ca ieri

când mi-am luat rămas bun de la mama

la colțul străzii Novac.

Până să dispară lumina orașului

ea s-a întors făcându-mi semn cu mâna,

între noi treceau șuvoaie de mașini, oameni necunoscuți

și un cortegiu funerar în drum spre apa uitării.

Aveam atâta noroc să plec

din patria imposibilă.

Mama era tristă

să mă piardă pentru totdeauna.

N-am mai văzut-o niciodată

după zece ani a murit mama,

i-au ars trupul. Cenușa ei se odihnește

într-o urnă în țară unde a fost iubită,

neînțeleasă și răstignită pe o cruce casnică.

Nu-i adevărat că sufletul zboară

când trupul se stinge. Sufletul mamei

există în focul din casa veche unde

întruchipările anilor noștri dăinuie,

în pomii în care mă suiam,

în păsările care cântau pentru mine,

pentru sinuciderea tatei,

pentru frumusețea Tatianei.

Râsete, lacrimi și glasuri,

totul s-a amestecat

în pulberea neagră

care întotdeauna se numește PATRIE.

1 NOIEMBRIE

Mâine e lumea celor
pentru care se strâng de astăzi crizanteme
în coșuri făcute din oase omenești.
E un delir secret în fiecare
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.
Mă duc cu o durere în trup să mă arunc
fragedă în duhorile acestor flori de cort
prin care se aude muzicală convorbirea
prea intimă cu adoratul mort.
Cum râd ei lacom, cum înfig
în noi ca-n fructe verzi dinții,
ne cer mâncare, pâini și pești –
mă duc să mă înghită lumea
și nu poți de la iubirea asta să mă mai oprești.

VOCE

Nu beau, nu mănânc, nu respir.

M-am oprit deodată.

Ce prețioasă e odihna ta,

spune fratele meu,

viermele care nu doarme niciodată.

Nu-mi fac casă, nu vând, nu cumpăr,

nu iubesc, nu urăsc, nu îndurerez,

nu implor.

Plăcerea ta face să crească truda mea,

spune fratele meu,

viermele care nu doarme niciodată.

Ca și cum n-aș fi mă stăpânesc.

Ascult inima cum încetează să bată.

Un somn de mii de ani va fi trezirea

spune fratele meu,

viermele care nu doarme niciodată.

19 OCTOMBRIE

Fratele meu e pentru totdeauna acolo
cu amintirea lui.
Mănâncă o rază de miere
păstrând pentru el secretul
bunei sale dispoziții.
Dimineața încalță botinele de șapte leghe
și după ce a dat ocol orașului
urcă scara de lemn a casei
să vadă dacă munții sunt acoperiți de zăpadă,
dacă negri corbi ca evantaie de cerneală din China
împrospătează aerul albastru,
dacă păianjenul a mai apărut la ora fixă
pe pânza lui cosmică.
Astfel e fratele meu, iubitul meu,
când ziua lui de naștere se apropie
cu o corabie plină de bogății.
Și noi în fiecare zi debarcăm, ne întindem
pe nisipul țărmului
și așteptăm zorile divine.

VEDENIA

Pe poetul Emil Botta
despre care auzisem că murise
acum trei ani,
jucând viața în teatru,
după ce practicase strălucit
în viață teatrul,
l-am întâlnit într-un oraș necunoscut,
uimită că știam
cât de mult îi displace călătoria.
Stătea pe un pod de beton
cu aerul său hamletian
murmurând în graiul păsărilor:
ce minune, Gabrielina, ce minune.

NUMĂRUL 23

Bolnavul de la numărul 23
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Dar toți știm că va muri în curând.
Inventează cuburi de gheață gurile risipitorilor,
daruri despotice i se aduc pe rând:
o monedă cu pești, o soră frumoasă,
o maimuță clipind ca un copil,
căni aromate, un popor de stafii,
lămâi și borcane cu guri deschise febril.
Se ridică și mulțumește,
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Mîine serbări, poimâine serbări,
pumnii ca două noduri ale corpului
atârnă galbene lângă mine.
Eu vă urăsc pe toți,
din mirosul nopții curge un câine,
uitându-se lung, nemairăbdând
ieri serbări, astăzi serbări, serbări mâine.

CÂNTEC DE DIMINEAŢĂ

Și vâslesc spre tine faruri roșii,

sângele electric intră-n tunet,

vii spre mine ca o boală

care se transmite doar prin sunet.

Tu ești fără vară, fără iarnă,

din ființe nevăzute numai tu te vezi,

cineva mă sperie și îmi restituie

ochii, în două tăieturi de pleoape verzi.

Și se subțiază umbra, amețesc

și îmi crește în călcâi un spin

prin care alunec în pământ

singură-ntr-o cameră de chin.

CEREMONIE DE IARNĂ

Cobori frumos cu bradul pe un umăr,

poate din munți, pe-o vijelie cruntă…

și ninge bradul peste chipul meu

subțire, voalul alb de nuntă.

Și nu știi că eu merg cu pașii tăi

și îți acopăr umbra ca un scut…

În urma noastră cine vine crede

că doar un om pe-aicea a trecut…

Și mor mireasă-n capătul ninsorii

cu degete fierbinți și goale,

și porți inel împodobit

cu două nume colorate cu vocale.

ANDANTINO RELIGIOSO

Trăiască ghiocelul care sfidează înghețul și primejdia

în numele luminii prenatale!

Ghiocelul care se trage singur din pământ

și iese liber în aerul câmpului.

Trăiască corola ghiocelului care aplecată șoptește pământului:

Te iubesc, dar vreau să fiu liberă!

Asemănător copilului care înainte și după naștere

lovește întunericul și apoi tot întunericul.

Oarbă și moartă m-am născut dar încoronată

cu multe raze din lumina prenatală.

Viața e o nevăzută scoică în care

întunericul fuge înainte și înapoi.

Și către ieșire așteaptă Soarele Morții

care va lumina ce nici un om nu poate bănui.