ANTOLOGIE - NICOLAI TĂICUŢU

ANTOLOGIE - NICOLAI TĂICUŢU

MOTTO

„Satul meu subteran

prin fântâni iese la suprafaţă

În noaptea scurtă a verii” (Secvenţe nocturne)

Pe coperta a IV-a antologiei  „Câmpia ca sentiment” (ed. Editgraph, 2020), scriitorul Ion Roşioru notează: „Câmpi e modul de a fi şi de a respira al poetului; ea îi este deopotrivă mamă, iubită, credinţă, stăpână a casei, statornicie, loc geometric, într-un cuvânt, al fiinţei înfometate de repere transfiguratoare , creuzetul în care ard neliniştile grave ale devenirii....”

Cumpăna câmpiei lui Nicolae Tăicuţu, stratificată între cer şi misterioasele iz-voare limpezi ale adâncurilor reprezintă, în ultimă instanţă, timpul şi spaţiul fiinţei, acea frântură de eternitate pe care omul încearcă, cu disperare, să o fure din Olimpul Zeilor.

SELECŢIE DIN VOLUME

SUAV (2000)

CASA BĂTRÂNEASCĂ

e un amurg prea timpuriu

în tot ce e să ne cuprindă

e un desen doar în crochiu

pe o hârtie de sub grindă

hai să visăm c-am fost, suntem

părtași egali la împlinire

tu mă consideră totem

iar eu pe tine o psaltire.

PASTEL

azi dimineaţă, prieteni

trăgând la geam năvodul nopţii

am văzut

cât de omenesc toamnei

îi cădeau pleoapele

iat-o acum

caută ulciorul de lut

în trupurile noadtre

să depună vinul liniştii

SUSUR (2001)

SATUL

fântâna în care mă oglindesc

cu chipul tatălui meu alături,

mlădierea curcubeului în sărutul câmpiei,

plutirea cuvântului peste undele serii,

pace adâncă îmi poartă.

ARMONIA FAPTULUI ÎMPLINIT

mai mare peste noi e dealul,

spun apele limpezindu-și pletele în roua dimineții.

mai mare decât noi e dealul

spun câmpiile spălându-și pletele în roua dimineții.

mai mare decât mine este aducerea-aminte

spune dealul cuibărindu-se în căușul palmei mele.

IERI ŞI AZI

în sala tronului

a intrat cu pași înceți iarba.

a ros între rădăcini lespezile de mozaic

- răsunător pietrișul urcă în tulpini.

frescele au căzut.

au căzut călăreții în propriile suluți

- vântul trece prin iarbă și-i devoră.

lumina - umbra de lumină

rămâne pe tron, ucigătoare.

LA PAS, PRIN CÂMPIE (2003)

ARHEOLOGIE

un cal ce trece în zbor

însoțit de vuietul stolului de păsări

strunit doar de raza de lună

îmi spune că pe colină

mai jos cu o zare, în zvâcnet de ape

e un sat în noapte

PAS CU PAS

tentativa mi-a reușit parțial –

am încrucișat spadele iuți, lucitoare

și-acestea s-au topit în bobul de rouă.

am înălțat îndemnuri și urale:

de-acolo, din înalt

s-au prăbușit în tril duios.

iată, am cupa plină cu sevă

iată, are cupa plină  cu suflet.

firul de iarbă mi s-a predat

și m-am predat firului de iarbă –

din cupa lui se prelinge o lacrimă

din cupa mea se prelinge polen.

LIRICELE (2004)

CÂND FIRESCUL ÎŞI  FACE GIMNASTICA DE-NVIORARE

pe prispa zorilor

a tropotit calul din vis

nu i  se vedeau aripile

nici copitele

și totuși

era un poem cabrat

așa cum îi stă bine

oricărei dimineți.

RĂSFĂŢ

atunci când plec puiţin câte puţin

câmpia mă strigă încet, cu sfială:

- hei, fiule, să-mi aduci dropsuri mentolate

că tare mai sunt bune după arşiţă!

UTRENIE SPUSĂ ÎN LIMBA CÂMPIEI ROMÂNE

dis-de-dimineață

câmpia se-apleacă peste fântână

din ciutură să-și spele fața

și-agheasmă să împrăștie

peste cele și cei adormiți decuseară

cădelnițat de râset de copil.

FALS TRATAT DE ÎNSINGURARE

spinii privirilor tale

însângerează poemul

cu ce ți-am greșit?

ARGUMENT ARHETIPIC

geometric privint

acest capăt de câmpie este intrarea în sat.

la fel cum, după reguli sticte

este ieşirea din sat

şi, totodată, răstignirea mea pe zare.

FI-VOI CÂMPIE (2006)

CĂLCÂND PE LUMINĂ

câmpia nu are umbră

precum are dealul

precum are muntele

ea are

o înțelegere simplă cu soarele

- cel dătător de umbre –

să o uite

așa ca din nebăgare de seamă

în veșnică lumină.

DESCĂLECAT ÎN IARBĂ CRUDĂ

pe locul acesta am șezut

noi, caii trapului verde

aici a venit câmpia și

cu floare violet-țepoasă

contur și-a desenat pe oglinda cerului

aici s-a înălțat cetate cu turnuri întoarse

adânc înfipte pe zare

cu metereze prin care

doar ochiul fântânii veghează

în timp ce războinicii

unii căzuți de moarte bună

alții uitați/ luați

de Domnul în slujbă

îmbrățișați peste regnuri

se retrag să întâmpine micul dejun în iarbă.

CASA PĂRINTEASCĂ

intru în satul în care m-am născut

cu siguranţa că nici măcar gândul

nu poate ajunge înaintea mea

pe prispa casei dragi...

mă aşez pe prima laviţă

(un bolovan rotunjit de apa curgătoare)

la prima poartă

şi-mi trag sufletul, pios aplecat

cât mai aproape de pământ

precum gânditorul de la hamangia.

PASĂMITE (2008)

ARAR, DIN CE ÎN CE MAI RAR

la orice revenire din somn în câmpie

lumina îmi intră în ochi fără să ridic pleoapa

răcoarea dimineții

e cea care mă ridică-n capul oaselor

de sub talpa mea iarba înverzește

când merg să dau drumul credinciosului câine

legat de stâlpul putred al porții.

CĂDEAU FRUNZE ÎN NEŞTIRE

între casa părintească şi câmpul nearat

a-ncărunţit liniştea

întinsă la soare pe stinghiile gardului...

noaptea a uita să mai cadă

ziua a uitat să mai vină

... aşa, cum am revenit, îmbrăcat doar

în somnul iepurelui, nu pot s-o tulbur

DIALOG FIRESC ŞI LA LOCUL LUI

mă întâmpină salcâmul: mă, tu ai început

să semeni din ce în ce mai mult cu mine

ai avut pe cineva în familie salcâm?

după câte-mi amintesc, îi zic

străbunica din partea tatei a fost salcie

aha! conchide și redevine ce-a fost –

prieten dătător de umbră binecuvântată.

ÎNCĂ O ZI

câmpia a venit la primărie îngândurată

lotizată şi-mbrăcată

ca vai de capul ei

în buruieni

să-şi ceară dreptul la dăinuire

neinspirată alegere! uşile erau închise –

funcţionarii erau plecaţi la judeţ

să primească însigne de polistiren, viu colorate

cu ocazia tidicării comunei la rang de oraş

la o poartă, pe o laviţă, o bătrână oarbă

surprinsă de foşnete, ăşi făcea semnul crucii

DINCOLO DE SEMN (2009)

IZ PATRIARHAL

…pentru că  aici la capăt de tărâm

am în față inscripția scrijelită pe salcâm

cu jar de pe tava din care iese fum subțire…

la mine-n câmpie pesta casa străbunicului

fiul rămas acasă adică bunicul

și-a construit casa

cu material din demolările

primului război mondial

peste casa bunicului tatăl meu

și-a construit casa cu material din demolările

celui de-al doilea război mondial

și pentru că nimeni până acum

nu a mai ținut cont de ordinea

altor războaie mondiale

peste casa tatei mi-am construit eu casa

cu material aparent din demolarea

unor curți interioare și-acareturi poleite

în răcoare de-argint

în momentul acesta

pe un scăunel scund-circular pe trei picioare

moștenit din tată-n fiu și la o măsuță asemenea

stau în casa străbunicului și prin fereastra

arhetip (piele de batal ciuruită de nisip mare)

contabilizez gradul de responsabilitate

al fiului meu care deja a ridicat doi pereți

peste casa mea

… pentru că-n spatele meu

o perdea semitransparentă acoperă

un peisaj cu o samă de fotografii

înrămate-n ferestre.

FOTOGRAFIA           

singura pretenție a bunicului

când l-am scos la pozat

pe taburet

în fața blocului

a fost să se distingă foarte clar

la developare

aroma florilor de câmp

din săculețul legat

la-ncheietura mâinii drepte

cea purtătoare de toiag.

PIATRA PIATRĂ DE E PIATRĂ (2011)

CÂMPIA DE-ACASĂ. O AGLOMERARE DE PIETRE

a venit tânărul la masa mea de scris

ca și când mi-ar fi bătut în poartă

și eu, cu drag, l-am chemat în curte

și-a scuturat sandalele de praf

și-a dat jos ranița din spate pe masă a pus-o

și-n stânga mea s-a așezat

a desfăcut ranița, pietre a scos din ea

mai mari mai mici cu forme  mai mult sau

mai puțin rotunjite aspre la pipăit și

le-a așezat pe masă, pe masa mea de scris

vorbindu-mi despre fiecare dintre ele

ca și când ar fi vrut să mi le vândă pe bani puțini

am dedus asta cât el îmi vorbea de locul

unde piatra a fost găsită, de apa care a spălat-o

de apa care-a purtat-o până-n câmpie...

de apa retrasă în adânc, de apa retrasă în mare

pentru a da formă câmpiei

și pentru a putea fi numită prin aceste puncte distincte

reașezate acum pe masa mea

într-un fel anume, doar de mine știut

temător tânărul a privit noua față a mesei de scris

vorbele, din ce în ce mai rare, parcă

i se ascundeau după pietre, după însemnele câmpiei...

și-a plecat privirea spre sandalele vechi

și a gândit că mai bine-ar fi înapoi

să fi plecat desculț peste câmpie...

în clipa mea zilnică de neatenție

tânărul a plecat lăsându-mi masa plină

și o pereche de sandale pe care altădată

le-aș fi folosit cu sfințenia cuvenită

acum, e prea târziu

POEMA RÂMNICEANĂ (2012)

FOTOGRAFIA DIN CURTE

stau în faţa casei pe două scăunele

cu spetează dreaptă

ţanţoşi stau el şi ea, bunicul şi bunica

cu picioarele bine fixate pe pământ

(unghi drept fac la îndoitură genunchii)

de parcă mâine ar urca pământul în ei

nicicând coborârea lor în pământ

în spatele primului rând, în picioare

ca şi când ar fi în continuarea spetezei-

nora în dreptul tatălui socru

fiul în dreptul tatălui- tatăl meu şi mama mea-

toţi îmbrăcaţi în costume naţionale

din lână, in şi cânepă

şi cu privirile aţintite asupra aparatului

ca nu cumva fotograful să-i scape-n altă eră.

LA ÎNCEPUT A FOST CÂMPIA /2013)

VADUL

am convocat prietenii la o-ntâlnire de suflet

la locul de baştină, la locul preasfânt

din economie de timp şi de spaţiu

i-am rugat să fie reprezentaţi

doar prin distincţia lor în relaţia cu mine

eu, asumându-mi funcţia de responsabil

al întreprinderii şi şef al vămii totodată

aşa cum i-am anunţat - pe calea aerului

pe calea gândului - aşa s-au prezentat şi-aşa

mă lasă să-i percep: pe calea aerului

pe calea gândului

iată-i adunaţi pe islazul comunal

de pe malul nelocuit al râului

tăifăsuind: sprijiniţi în cot, cu tâmpla în mână

pe terasa râului, întinşi pe nisip sau

în buchete-grupuri mici

completându-se întru firea omului

pe fiecare îl recunoşti: într-o aripă deprinsă

anume să ţină-n plutire bucuria revederii

într-un picior ce ştie urmă să lase în nisip

în sânul, colină armonioasă în

relieful trupului şi încă dedat adierii

în neliniştea sexului ascunsă după evantai

sau în cel adumbrit de toamnă

într-un şold prea rotund să fie adevărat

sau într-o gleznă fină uitată de Dumnezeu

în glasul mieros sau în altul baritonal

în bineţele date, în vorba rostită în hău

în zborul planat peste priviri admirative

în semnul de înot al amfibiei în propriul ochi

în urma lăsată în rouă

în felul în care unduie iarba cu gândul...

se recunosc între ei, se ating a-mbrăţişare:

tu al cui eşti? cel mare sau cel mic?

cel din deal sau cel din vale?

dar taică-tu unde este? dar maică-ta?

...undeva mai încolo, aha

sunt undeva mai încolo...

aşa nerostiţi pe buza zilei

nemuriţii mei prieteni mă aşteaptă

RETROCEDARE CU RESPECT

mândri sunt, Doamne, demni şi frumoşi

bărbaţii din nicolae fleva, satul meu :

maican, alecu şi fiul său ovidiu

milea, preotul nicanor, tatăl meu

nenea valerică, nenea mitu, moş gheorghe

frumoşi sunt, Doamne, dimineaţa

când se ridică din dunga mormântului

verticali. cu braţele desfăcute a cruce

să apere drumul străbătut de mine

din literă-n literă mare, printre literele mici

de la puiţul lui mo lupaşcu

până dincolo de podul de pe valea bătrână

semn că nu m-au uitat, semn că ei există,

paznici ai mei din turnul de veghe al dimineţii

şi-s mândru, şi-s mândri de asta

SAT ÎN CÂMPIE

la mine-n satul copilăriei zarea

este limitată pe trei părţi de vecinătatea a trei sate

două sate se desfac în câmpia română

ca şi satul meu, cu capetele uliţelor

sprijinite pe zare, iar celălalt coboară

în josul colinei şi se-nfige-n rama câmpiei

(în zilele clare în spatele acelui sat se vede şi muntele(

pe consătenii mei nu-i deranjeaza faptul că

în orientare, găseau greu cele patru

puncte cardinale , ci incertitudinea pe care

le-o dădeau pietrele de hotar

și, mai ales, lipsa pietrelor mici, pe care

ar fi trebuit să le folosească la consolidarea

normalității, a dreptății, adică

să le arunce în cel care a furat

în cel care, din lăcomie, își înșeală prietenul

în cel ce uită de buna vecinătate

în cel care a picat beat în șanț

în cea care a rămas borțoasă în preziua

pomenii de nouă zile a soțului mort

în cel care uită să spună poezia rugăciunii

şi se înfruptă lacom. orbeşte ddin lumină

ARIPI DE PLOAIE (2014)

RITUAL

dis de dimineaţă, poetul

opreşte calul la fântână

ca şi cum brusc s-ar fi lovit

piept în piept cu soarele

oglinzile întoarse, cele din

vechile biblioteci ale câmpiei

au început să respire

pasărea se opreşte şi ea

în palma întinsă pentru a-şi sorbi

picurii de rouă destinaţi

de pe pleoapele poetului

A FOST BOLNAVĂ

in memoriam Ioan Stanciu

ioane, ne.-a fost bolnavă copillăria

din satul nostru şi nu numai

fără să ştim am trăit-o

cu cravată roşie la gât

la cules de muşeţel şi

coada şoricelului şi brusture

şi contra pojarului am purtat

cravată roşie

în felul ei, copilăria noastră

a avut cireşe puţine

şi nici caise li nici mere şi nici măcar

agude n-a avut îndeajuns

ci doar câţiva nuci la capătul

viilor de la ghergheasa, câţiva

în legiuire cu frunzele tămăduitoare

cu miez gras şi coji

pentru ceaiul iernii.

puţine, puţine au fost acestea

în satul copilăriei noastre

... de voie de nevoie

te-ai rupt de satul copilăriei

să te bucuri de fructele altor plante

să trăieşti într-un alt fel

cu trupul, dar nu cu sufletul

te-ai rupt de sat

de-aceea

din desele reveniri

ai sctis despre uimire

despre uimirea ta în faţa

uimirii noastre, a celor de seama ta

uimirea în care am trăit împăcaţi

până târziu, încoace în fiinţa concretră

pe care ai părăsit-o, Ioane...

UN PUNCT

am revenit om bătrân în sat –

şi nimeni nu mă recunoaşte

o-ntrezărire apare doar:

surdo-muta satului, tânără încă

vine la mine cu pruncul

şi mi-l pune în braţe –

pruncul e-o tulpină uscată de mac

învelită în spice galbene de grâu

şi vreo trei scutece de  troscot

şi muşeţel –

în jurul acestui fapt

grădina nu se înfioară

câinii nu hămăie a prietenie

vecinul se face că nu vede

mai scoate o găleată de apă

şi-o aruncă în vânt

surdo-muta pleacă

cu o indiferenţă nespecifică mamei

eu rămân cu pruncul în braţe

într-o stare nespecifică morţii

PESEMNE CĂ NU DESPRE MINE ESTE VORBA (2016)

RÂMNICU SĂRAT

poetul tatuează

cu sarea fină, albă a nopţii,

în pielea dimineţii

numele oraşului

şi-nscrisul se-arată

ca din rouă făcut

cu cele două capete în pierdere

ca şi când lucrarea a fost greu începută

ca şi când lucrarea se dă greu terminată

poetul transcrie, de fapt,

un poem căruia nu-i este clar începutul,

dar nici sfârşitul nu i-l întrevede

ȘI CUM VĂ SPUNEAM… (2017)

DESPRE SEARA CARE VA VENI

departe sau aproape

nu-s în stare

să apreciez distanţele

pe zare sau mai aproape

oricum

în spatele grădinii

pierduţi în lumina obscură

dragii mei părinţi

împing o poartă înaltă

din lemn de ulm, uşoară

în calea soarelui

să-miţină seara dincolo

CONFORNITATE

 stan a’bărăgăniţei a căzut

de-a curmezişul drumului

- aşa i-a fost să fie

să-l lase inima-n amiaze mare

în toiul verii, de unul singur

în praful înalt până la gleznă

fierbinte

stan a’bărăgăniţei, cel atentr

la mersul câmpului de-o viaţă

stă acum, fără jenă, răscrăcănat

în haine subţiri,m decolorate, tocite

căzut la doi paşi de fântână

se răcoreşte

de fapt, se răceşte precum

apa pe care-a băut-o hulpav

direct din găleată

precum apa care se scurge

din bota de lemn greu, umed,

rămasă într-o rână şi ea

peste el

.... încet

umbra cumpenei fântzânii

cruce-i ridică

LEGĂNAT DE CUMPĂNA FÂNTÂNII

mi-am rezervat o insulă solitară

în câmpie și nu oriunde

ci în câmpia română

e o insulă mică

ce se arată doar

printr-o fântână cu cumpănă

și un salcâm

de fapt salcâmul

e cumpăna fântânii

iar fântâna  e

rădăcina salcâmului –

se susțin reciproc

de ani buni, dar

numai simțindu-mi prezența

iar eu, din respect

în fiecare zi

trec cu gândul pe-acolo

și mai scot o găleată de apă

pentru păsările cerului

PLOAIE CU SOARE (2018)

PLOAIE CU SOARE

în tăcere

a fost fătați puii de iepure

instantaneu

ploaia cu soare

le-a indus îndoiala

în osul neformat/ cartilaginos

nu peste mult timp

frica

le-a dezlipit pleoapa

și li s-a arătat

în privire

în toată splendoarea sa

POEM SIMPLU

privindu-mă

în oglinda cerului

dintr-o pornire narcisiacă

îmi ofer chipul

poem simplu

precum

m-aș dărui prietenei

crenguță de cireș

înflorită

în zi de iarnă

INADVERTENŢĂ

după ceaiul de dimineață

câmpia a dat tonul la cântec

la mine-n grădină

a dat tonul

e un cântec vioi

e un cântec de mai

prin care eu trec

la braț cu vârsta a treia

și tac

A VENIT TIMPUL

deunăzi, spre seară

a sosit acasă bătrânul poet

s-a așezat sub salcia pletoasă

pe bolovanul de gresie

rotunjit de vremuri

de pe malul crovului-lac

în privirea sa dusă departe

crovul și-a pierdut apa treptat

vegetația de baltă și păsările și peștii

au dispărut odată cu apa

spre dimineață

legănați în balansul zorilor

au dispărut

și salcia

și bolovanul de gresie

și bătrânul poet

acum

câmpie-i de jur-împrejur

numai câmpie

TOTUŞI

nici mai mult nici mai puţin

mi se vrea moartea!

(mi se sugerează numai)

mi se dă pe la nas

c-un vărf de salcie uscată

mi se suflă aer rece

sub privirile reci

brusc sunt împins pe noroiul

lunecos spre buza gropii....

fără să se vadă că

în această a doua parte

a unei zile calde

la sfârşit de octombrie

din flore-n floare de trandafir

un fluture alb traversează grădina

cu mine ăn spate

VITREGII SUPORTABILE (2019)

DESPRE DEVENIREA APEI

pe drumul întoarcerii

se peridă fântânile satului meu

cele rămase în istoria locală:

puţul lui moş lupaşcu

puţul mamei costiina

puţul lui nea neagu

puţul lui nea dică

puţul lui calcan

puţul lui neculai stanciu

puţul lui gălăgea

lângă ele, cu nu peste ele

s-au ridicat alte fântâni necesare

din care, din păcate

nu se mai bea

aceeaşi apă bună

ca a copilăriei mele

UMBRE

după lapte zile de mers

la pas, prin câmpie

umbra păsării de pe zare

trece în umbra mea

umbra mea puţin adusă de spate

trece în umbra cumpenei fântânii

umbra cumpenei se pierde

picătură cu picătură

din găleată înapoi în freatic

să dea lumină, cale dexschisă

peştelui argintiu şi orb

CU STINGHEREALĂ SCRIU

în prima parte a zilei

în drum spre crâşmă, la ţoiul cu ţuică

întâlnesc tineri duşi

din ce în ce mai mult înapoi

spre copilărie

mî salută, îi salut

şi fiecare-şi vede de ale lui

îmi spun, mai în glumă mai în serios,

că ei au strigat prezent dimineaţa

în locul meu la grădiniţă

şi mi-au ţinut hangul la joc

ei au mers în locul meu la muncile grădinii

ei sunt cei care m-au locuit cândva.

după plata infamei îndatoriri la tejghea

cu ţoiul în mână

mă aşez la un colţ de masă stingher

nevoit sunt şi de data asta

să-mi beau raţia de ţuică singur

70 – o biodiversitate în gri (2020)

JOCUL

de la un capăt la altul al grădinii

pe alei închipuite de alte generaţii

aleargă copilul cu cercful

cerc înegrit de apă şi de vânt

cerc înroşit de foc

şterpelit de la ochiul plitei

din casa părintească

ca fiind acum, în joacă, soarele lui.