LA MULŢI ANI POETULUI NICOLAE G|LMEANU

LA MULŢI ANI POETULUI NICOLAE GÂLMEANU !

Poetul şi prozatorul Nicolae Gâlmeanu, membru USR (Filiala Braşov), s-a născut în comuna Cislău (Scărişoara). A absolvit  Facultatea de Limba şi Literatura Română.

Debutează cu poezie în ziarul Viața Buzăului în 1969. Publică în revistele Viața românească, Albina, Contemporanul, Luceafărul. etc. Este prezent în culegerile „Caietul debutanţilor” (cu un ciclu de poeme „Cum trec prin lume” – 1975), cât şi în alte plachetele apărute la Buzău. Debutează editorial cu volumul de versuri „Complotul vămilor”, Editura Vauclusse Provence, 1996.

Din volumele sale mai amintim:  Dumnezeu din gerunziu (2001); Cezură și canon (2003); Cămașa lui Lot (2007); Plângea Iisus (2009); Golgota Akasha (2011); Zodia fluturilor, roman (2002); Egreta de pe malul celălalt, roman (2005); Sfeştanie la o casă de intoleranţă (2014) etc

EPITAF

Mă desfigurez, Doamne, astfel

sunt cel mai frumos, cel mai bogat

de pământ, mormântule,

ce cimitir de o cosmetică vitrină

suntem noi, travestiţi

adânciţii, bolnavi de aceeaşi surpabilă

bubă…

N-am cui să strig, n-am doctori,

n-am farisei şi

biserici-ndeajuns pentru rugă,

oasele mele sunt

prea sărace pentru acest cimitir

mirositor.

 

Poeţii Nicolae Gâlmeanu (sânga) şi Marius Râpeanu

IEŞIREA I

Din mâinile mele văd că iese ceva,

văd degetul mare opozant şi flegmatic,

ca o bubă lasă o parte de lume a

mâinii cum iese, iese inelarul subţiat

ca dintr-o coroană a libertăţii

concentrice,

iese arătătorul şi nu mai are cine

să arate nimic, mi se smulge

unghia coaptă

de căutările tactile ale cunoaşterii,

până când, celelalte degete, singure,

şi văd că îmi rămâne mâna fără de

mână,

aud cum o suflă sufletul răsufletului,

cum o scoate din mine ca pe o

naştere zgârcită, îmi văd paşii

cum ies din picioare, cum trupul

adoarme fără să mai aibă trup,

aud văzul cum nu mai aude

freamătul naturii mele umane,

văd auzul că nu mai vede nimic,

iar mama rămâne din nou

pe ceruri borţoasă.

MĂ UIT ÎN JUR

Nu mai aud muzica, firele de păr,

păstrând raze de grâu

mă picură fără nicio clopotniţă,

uscându-mi ultima prescură,

aşa îţi scriu, ca un derviş cămilei care

mă clatină şi-mi dă

să beau apă fierbinte, chiar dacă

nu mi-e sete, aşadar

printre atâtea fenomene naturale

şi clinice, eu nu voi mai auzi

niciodată parabola că atunci când

am fost moşit mi s-a

schimbat identitatea, de aceea vin

să reclam că mi-au fost

tulburi valurile în christelniţă, să fiu

copilul de dinainte

de identitate, la starea civilă se fac

cercetări de malpraxis

pentru ocluzie spirituală, deci nu

despre maţe e vorba,

ci că surzenia mea nu mai aude

surzenia simfoniilor

din maternităţi, aud numai streşinile

mamei cum plouă

şi nu mă mai interesează acutele,

să-mi sară timpanul,

decât cum ţipă copiii când se nasc,

hai să ţipăm împreună

de ce a murit metafora, mă uit

în jurul steril.

PE SEMNE

După frumuseţea greierilor

se aude cum vine toamna,

lumina bate în piuă ultimul grâu

şi începem să nu ne mai găsim,

corole de corole văd cum se clatină

fără arome, ce ţipăt încarcă imensul năvod,

credinţa şi demonizarea unei lumi în

derivă, s-au năucit singurătăţile,

din vecinătatea mea nu se mai vede

casa vecinului

„hârşt”, taie coasa lunii ultimele

stele de pe cer, parcă ieri, macul

alb se înroşise de patimi,

cine scrisese: „la noi, nopţile

sunt aşa de frumos de oarbe”, iar

nourii negri, greierii negri

nechează venind în galop pe un horn,

zburător,

crapă de fată mare o ţiglă la sobă,

perdeaua care-o acoperă atârnă

ca o pânză virginală şi albă

am o noapte în faţă, târzie,

cu capul pe o pernă murdară de riduri,

„tu ce faci, suflete, te-ai pregătit

pentru chinuri?”

FĂRĂ RAŢIUNE

Nu, Doamne, eu nu te invoc,

te glăsuiesc

din atâta inflaţie pământească

de rugăciune, când

cade cerul peste noi, eu vreau să spun

că nu mai am decât o singură şansă

de vindecare,

pe care orice raţiune mi-o ascunde

de raţiune, să fiu operat pe suflet,

„râzi, de ce râzi, Părinte?”

ULTIMILE SONETE

(Lui V. V.)

Sunt bolnav, doamne,

sunt bolnav de o boală nelumească

netămăduită de nimeni;

nu s-au născut până-acum magii

pe lume

şi descântătoarele prin sate

să mă vindece de această pietate.

Sunt bolnav, doamne

de poezii necoapte,

de o cosmică putinţă de moarte,

şi mi-e teamă că n-am vreme

să o gust din plin.

Luat cu viaţa, îmi cresc fără de ştire

Mormintele în ţinţirim.

Sunt bolnav, doamne,

prin spitalele dumitale,

şi mi-e teamă că n-am vreme

să mă mai bucur de nefiinţă,

cum sunt sortit cu viaţa mea

ultimelor cuvinte ale dumitale

În traducere imaginară de ...

CAPUL DE MORT

Pe stâlpii de înaltă tensiune

râd capete la capetele

altfel de capete decât cele

de pe stâlp, mă

curentează fiecare cap

de pe stâlp pe unde trec şi

se miră de ce capul meu

nu poate fi electrocutat,

iau la picior toată

ţara asta de stâlpi

electrocutaţi şi privesc

fotografiile capetelor,

ca un turist străin mănăstirile

canonizate care se ivesc în cale.

lampa cu gaz din copilărie

se uită la mine oarbă

ca la un stâlp de înaltă tensiune

şi nu îmi mai

recunoaşte chipul de atâta viaţă,

un arc voltaic

sâsâie între cele două chipuri,

iar Dumnezeu

prinde buricul în mâini

şi îi rupe ştreangul

AUTOPORTRET

Am ochi bătuţi de ploaie de privighetori,

De veşnicie nu pot să fac risipă,

Învăţ să-nalţ din pământ aripă,

Din negru, să plăsmuiesc culori;

Mi-e teamă c-am să mor în zori,

Atins de rază, ca o ciupercă hribă,

Vai, cu Dumnezeu mereu pe limbă

Am mângâiat nebunele viori;

De îmi a fost ţărâna costelivă,

Am ars în smoala de greieri cântători,

Am dat întruna şi am rămas dator,

Şi nu mi-am tras cenuşă pe colivă;

Am ochi striviţi de ploaie de prigori,

Când lumea, Doamne, este în derivă,

Eu am iubit pământul ca pe-o divă

Şi doar vânat am fost, Părinte vânător.

ARĂTAREA

Arăta ca o ţară, ca un bibelou încreştinat de popor

arăta, ori ca un rai straniu de ochi din fiecare ochi al tabloului,

cercuri concentrice, aure şi diademe solare, raze carteziene

date în spic şi îngeri păzitori de corpuri lepădaţi se-arătau,

se vălurea lumina înrouând în botezuri suflete noi, şi

în acest imens tablou se-ngemănau alte şi alte tablouri

şi se auzeau pasteluri de ode şi de tropare, dulci simfonii,

neatinse de nici o mălură, în şipote şi în zefiruri

mătăsoase de borangic pletoric, de curgea transpiraţia

pe vizitatorii de la acel vernisaj, şi nu avea nimeni

frisoane, decât că treceau ca prin faţa unui catafalc,

văzând că tabloul era împrejmuit cu sârmă ghimpată.

NERVI

Atunci, m-am temut de animalul din mine

şi animalul din mine s-a temut

de animalul de la grădina zoologică,

şi animalul din grădina zoologică

s-a temut de animalul universal şi s-a murit.

Luaţi şi mâncaţi din această halcă de pământ.

PASTEL 2

Ca sigiliul unei cascade urlătoare,

lângă lemne cutremurătoare.

Lemnele n-au vise, lemnele sunt somn,

toacă putred.

Acoperă-mă cu acea vâlvătaie înainte

ca macul să fie narcotic,

râd în faţa fiecărei prescuri de ham păcătos,

numai dialize în jur, stau între toiege medicale

pline cu seminţe mătăsoase

cu freamăt de pace, prin parcuri

s-au devalizat randez-vous-urile

cade câte un plod încrememit în seringă,

ce frumoasă eşti,

parcă nu te-am văzut niciodată,

viaţa mea, boală letală.

VOI

Voi nu vedeţi că viaţa mea e o cumplită fugă

De om ce nu mai are parte pentru rugă,

Răzvrătit de-a pururi şi ne-nţeles în toate,

Pus pe butuci şi tras pe roate.

Voi n-auziţi că partea mea cea stângă

Dă în dangăt să se frângă,

De se aude-n urma mea pământu-n scâncet,

Sătul de candele cu untdelemn rânced.

Voi n-auziţi cum susur când mă clatin, ca să

Cad apoi ca o pădure de paltini viermănoasă

Şi nu simţiţi ducând sub unghii

Pământul meu curat legat în frânghii,

Că am ajuns să-mi vindec lacrima cu ochii

Şi nu-mi mai sunt de leacuri des-de-ochii,

Voi, Doamne,-mi puneţi peste lumină pravili

De născătoare noi, de ursitori şi stavili,

Şi nu iubiţi ce-a mai rămas din plâns şi ură

Cutremurându-mă de ultima mea picătură,

Voi pentru ce trăiţi, metabolisme de eresuri,

Când eu voi fi mâncat, în loc de viermi, de versuri.

SPOVEDANIE

Te mângâi, te răsfăţ şi te contemplu,

Sunt şubredul şi tragicul tău templu,

Poţi să-l scufunzi în ochi, de-ţi cade pleoapa,

Poţi să-l înalţi, îndepărtându-i groapa.

Se va-nchina la el şi robul şi bogatul,

Şi-atunci de tine cum am să mă satur

Când poţi deopotrivă ca să frângi în două

Palatu-mi de ţărână şi de rouă.

Umblând desculţă-n mine cu tălpile tocite,

Te-am dezgolit, iubito, în raiuri alungate.

Mi-s mâinile de trupul tău bătătorite.

Suntem uitaţi de Dumnezeu printre păcate,

Prizonieri ai liberei nesoarte.

PRINTRE DUMNEZEI

Aici, şi copiii râd ma frumos şi muribundul pe patul de moarte,

Şi mânjii pasc altfel de iarbă şi nechează alt uger,

Iar fecioarele îşi păstrează fecioria într-o filifică slovă de carte,

Aici, sângerul din pirostriile sfinte nu se mai numeşte sânger,

Coasa se găteşte pe nicovale de cremeni după altă mirare de coasă,

Se aud teii cum intră în mir şi prunii se pregătesc de poverni,

Numai har în chihlimbare de case, numai duh în fiecare mireasă,

Iar mirii se-nchină la trupul răstignirii, eterni,

Aici, nicio piatră nu păstrează semnele pietrei izgonite din gnoze,

Tălăngi bat mătănii, strivind sub genunchii de lapte talanţi,

Iar noaptea, când scriu, îl văd pe Dumnezeu cum coboară din poze,

Pierzându-se, fericit, printre dumnezeii ceilalţi.