MARELE POET ION GHEORGHE A ÎMPLINI 85 DE ANI

MAGUL CITITOR ÎN RUNE

MARELE POET

ION GHEORGHE

A ÎMPLINIT 85 DE ANI

 

Foto LM, montaj Ion Măldărescu  

Scria, în 2010, poetul buzoian de mare sensibilitate şi har, Gheorghe Istrate: „A povesti/scrie despre Ion Gheorghe este o temeritate. George Călinescu se ridica la înălţimea „personajelor” Istoriei... sale; oricum, făcea marele efort spiritual şi cinstit de a „conversa” cu faptele unei literaturi mari şi fosforescente. Noi, cei de astăzi, mă-runţi, cum să „conversăm” cu Ion Gheorghe? Limbajul şi expresivitatea lui vin dintr-o peşteră secretă a lui Zamolxe, numai de el descoperită. Nu ne umilim în faţa versurilor sale, fiindcă le ştim pe dinlăuntru ca pe o icoană cu care ne hrănim zi de zi. Ion Gheorghe nu ne inhibă – el dezleagă! Are carisma şi puterea profeţilor care comunică direct cu cosmosul. Noi, deabia, cu salcâmul şi salcia.

Rog pe Ion Gheorghe să mă ierte că nu scriu, acum, mai mult despre Dânsul. Abia m-am ridicat din nişte boli proaspete, provocate de mine însumi. Oricum, con-deiul meu este gravid în ce priveşte introspecţia lucidă a geniului său indiscutabil.

Am clarviziunea că Ion Gheorghe este ultimul clasic român în viaţă – şi la pontonul lui îmi leg şi eu mica mea luntre secetoasă, ivită din lanurile de costrei ale Limpezişului natal, învecinat cu Florica Măriei Sale.

Aici, la noi, bărăgănenii, e o taină, o uzină a pământului şi a adâncurilor lui, un magnetism puternic, care ne consumă, convulsionat, în înfrăţiri nesfârşite, prin lo-gosuri inscripţionate pe granitul arhaicităţii.

Eu mă târăsc cu paşi de urs în spatele arheului Ion Gheorghe, amuşinând des-coperirile sale uriaşe, un tezaur care echivalează cu tot aurul Daciei subterane de

azi şi pentru totdeauna. Cine ştie să citescă, dar mai ales să pipăie literele, înscrisul, răbojul lacrimilor milenar-pietrificate, e un înţelept.

Ion Gheorghe are vârsta celestă a lui Labiş, un astru reformator al liricii post-belice. Au locuit în acelaşi sanctuar al visătorilor autentici şi au dat curs liber ver-belor literaturii române, înnăbuşite vreme de peste un deceniu.

Eu, cel care, uneori, măresc excesiv cantitatea de admiraţie -, cazul lui Ion Gheorghe îl contemplu echilibrat pe cântarul neiertător şi sacru al perenităţii, acolo unde îi şi este locul.

Gheorghe Istrate

ACOLO ŞEZUM…

La izvoarele Styxului spală mama şi plânge;

pe două pietre, albia de scăldat grâul,

mocirla de pleavă şi mălură încearcă să ţină lotca,

raţele se muşcă una pe alta alegând

ce mai e de mâncare: ce nu s-a mai putut lupta cu apa.

Roşu, ca picioarele de lebădă

grâul e uscat în pielea goală pe rogojină,

ca un mort frumos, acoperit cu pânza de lacrimi;

i se zbiceşte mustaţa de haiduc;

îl duc ţăranii în racla de sticlă a silozului

sau îl lasă pe câmp, ca pe-un cal la păscut;

ceea ce scapă de şoareci şi păsări

se-ntoarce acasă de zece ori înmulţit.

N-are timp să-şi mai tragă sufletul

pe-o lespede, în aceeaşi albie spală mama

purceii şi oile,

apoi o stropeşte cu zeamă de piatră vânătă

şi-n fiecare sâmbătă pune

căldarea cu apă pe foc

fierbe o strachină de cenuşă

de floarea-soarelui

şi când se dă clopotul bisericii peste cap

schelălăind cu piciorul rupt

şi omorât de furcile ţăranilor

stăm pe mal cu ulcioarele frecate cu nisip.

Aceste lucruri îmi pare că nu se mai întâmplă;

la izvoarele Styxului e casa de naşteri a satului;

după femei aruncă cineva cu bolovani

le loveşte în mijloc şi le face

să umble-n patru labe;

mama le ridică pe lespezile de piatră de var;

două nopţi urlă-n faţa cişmelei;

prind în braţe magaziile cu porumb.

Nu ne luaţi pâinea, urlă către cine ştiu ele.

Bărbaţii se ascund pe după burţile cailor,

răstoarnă mesele la-ntrunire şi fug prin pădure,

dimineaţa le cere cineva iertare

şi e trimis în altă parte să muncească;

mama azvârle în ape căldarea legată

le spală oasele învineţite, în albia dispensarului,

şi-a doua zi încep să se nască fraţii mei

lovind-o pe mama cu călcâile gata bătute…

Unii vor fi mai fericiţi decât mine;

la căpătâile altora n-au mai venit ursitorile

de durerea pământului şi-a pâinii ţăranului;

toţi sunt fraţii mei de scăldătoare

dar numai eu m-am prins de funiile parului,

de hârzobul ţărăncii şi-am ieşit pe lume din ape -

de departe, de mii de ani cântând

pe fluierul de os

al ţăranului omorât de muncă.

Vor fi copii harnici, aducându-şi

aminte de părinţi;

o ţărancă tânără şi nepricepută

a fost mama,

plângând a-nvăţat să spele primul copil;

ce-a fost mai greu a deprins cu mine

cel puţin atâta lucru ne datorăm unul altuia…

Ei stau pe mal la izvoarele Styxului,

mai departe lotca sparge apa de drum -

şi-acolo şezum şi plânsem.

PRINDEREA

Isus, bărbos ca un sihastru

poartă doar un anteriu albastru.

Iuda, ca un negustor de coloniale

are două rânduri de ţoale,

o lungă rasă de purpură

şi-o manta de mătase ce se tulbură,

lovită de şold şi de pulpe -

ca o coadă verde de vulpe,

îşi sărută-nvăţătorul pe mustaţă

spre mirarea celor de faţă.

După cum se uită Mesia mâhnit

pare că celalt a duhnit

îl sprijină pe păcătos şi-l ţine

să nu-i facă-nvăţătura de ruşine -

să nu creadă soldaţii romani

că ucenicii lui ar fi beţivani.

Iată-i pe soldaţi,

leit patru fraţi:

şi-au pus toga cu gura la spate

c-au fost grăbiţi şi luaţi pe nemâncate -

unul ţine-n stânga felinar

unde stă lumina-nchisă ca un canar -

cât pe pielea vânzătorului s-au ridicat porii -

după chipul şi pofta lipitorii;

prinzându-se de carnea lui Hristos

se-aude sorbul vijelios

şi suptul devorator

al fiecăruia por…

În vreme ce un şarpe iese Iudei din picior

adormit, ca râma, din pământul ogor -

trădătorul viermănos

cade la picioarele învăţătorului Hristos.

Acesta şade-n îmbulzire

lăsându-l să-şi împlinească nenorocita menire.

Îl iau apoi plângând soldaţii drăgani

să-l mâie două mii de ani -

pân-or ajungă să-i facă vânt,

a doua oară - pe pământ.

ÎNGHEŢUL

Iarna ţăranii trăiesc pe schele,

Negri de ger, le crapă ouăle de corb

Ale oaselor; dar astfel pot să vadă şi ei lumea:

Saliva li se face piatră; pe oraş

E grindină…

Numai păsările legate de-acest pământ

Le cunosc viaţa; hălăduiesc alături

Ţărani şi ciocârlii; femele şi bărbaţi

Cu creasta ca peana la cujmă;

Zgribulindu-se şi ciugulind iarba

Îndemnată prea devreme la creştere,

Pe la gurile canalelor termice -

Pe unde suflă aburii de armăsar

Al babilonului.

Ciocârlii, femele şi bărbaţi

Mâncând iarbă îngheţată -

Pe fâşiile de ţărână caldă

Prin care orbecăie conductele;

Îşi încălzesc ghearele rupte de zăpadă,

Adună seminţe de buruieni -

În jurul şantierelor, şi ele;

Ţărani, femei şi bărbaţi

Pe lângă focul de scânduri -

Din tiparele de beton:

Îşi bagă mâinile în flacăra şchioapă

Ca lupoaica împuşcată pe zăpadă; frig

Slănină şi-şi dezgheaţă pâinea.

Dar tu, soare schimbător şi forţa

Conducătoare a planetei tale de pământ,

Tu astru, forţă diriguitoare;

Şi tu, al dreptăţii şi tu, al împărţirii

Egale-a bucuriilor şi nenorocirilor. -

Tu nu mai frângi pâinea-n

Două părţi egale -

Pentru ca fiecare clasă primordială

Să se-ncălzească, să nu mârâie una

La alta? Tu astru purtător al tuturora!

Ţăranii se-ncălzesc pe-o parte

Iar pe alta-şi bagă gerul botul

În burta lor; le linge sângele, ca fiara -

Într-un codru nevăzut îşi fac ei focul

Încercând să supravieţuiască.

ELIXIRUL UITĂRII

De-ar avea ţăranii pâine cât alcool fabrică

Rafinăriile lor artizanale, ceaunele de aramă

Pline ochi de prune putrede; zoburi de râncede

Fructe viermuind, drojdii ale strugurilor

Cei pătaţi, şi vinurile bolnave, lături

În care zeul şi-a vopsit odăjdiile lepădate.

Asemeni tipografiilor clandestine,

Cu prese şi maşini, tipărind manifeste, broşuri,

Lucrează pe tăcute distilăriile ţărăneşti

Prin pivniţi şi prin şuri, butiile de fag

În care şerpuiesc serpentinele de alamă

În multă apă rece poartă aburii

Şi-apoi urinează ulei tare, cu mirezme arzând -

Sunt împinşi cu scop să se piardă, simulând

Supravegherea, reaua întocmire a legii instigă

La nedreptate şi rău neoprit.

Ascunse fumurile şi-încâlcite prin poduri,

În fânării, cu tot soiul de vicleşuguri bine

Alcătuite, cu tâlc lucrând, cu prudenţă,

Aburind cu multă fereală prin tot

Soiul de coşuri, jgheaburi, de teama

Agenţilor care pârăsc, şi-a strângătorilor

De bir.

Însă mireasma de boască fiartă, boarea

De rachiuri nu se lasă pusă cu botul pe labe

Nici de lătratul câîinilor, nici de fum de ulei

De tractor, motorinele maşinilor de la fermă;

Curgând leneş ca picurii de clei, o spermă năzdrăvană

Vine din capătul de sus al lumii, zgâlţâie

Prunii friguri turbate; atinse prematur

De coacerea boabelor, de viermele interior

Grăbite, fructele se-mbujorează şi emană

Aţâţătoare mirosuri: cad singure merele

Sau cu de-a sila scuturate, când vin ţăranii

La pomi şi-i apucă de umeri şi-i clatină

Într-o parte şi-n alta ca pe nişte datornici

Că nu-şi plătesc dajdia: de la orânduire

Deprins-au ştiinţa bruftuluielilor şi arta

De-a scutura omul de ultima împotrivire…

Ce rămâne necăzut, nescuturat, se bate

Cu prăjini de alun, precum în zugrăviile

Antice argintiile livezi de măslini şi martirii:

Îi duce mintea, cunosc şi ei cât seamănă unii cu alţii

Pomi bătuţi şi scuturaţi, cu ţăranii puşi

La tot felul de impozite şi dări către

Stat: astfel culese-n coşuri şi-n găleţi ruginite,

Cu praful de jos bine sărate, cu pulberile

Cerului de vară-ndulcite de cenuşile

Stelelor, fructele seamănă oamenilor,

Oamenii seamănă fructelor,

Adunate-n vase

Largi de lemn, lăsate-un timp să zacă

În fierbinţeala bolii, învelite blând

Cu un strat de pământ şi nisip

Asemenea locului de folosinţă tras

Ca pânza de cort peste toată viaţa omului

De la ţară: o săptămână nu umblă nimeni

La ele: forfota destrăbălaţilor curenţi,

Foiala-n tot mai ridicată febră, vânzoleala

De bolnav fără scăpare, zvârcoleala de tânără

Femelă fătând şi ruptă de făt, scăldată

În crâncena-i sudoare; lehuză şi palidă plămada

De fructe, cu coapsele înflăcărate şi pântecele

Bosumflat, latră şi scheaună

Să zămislească: Pomona este istoria lor.

Forţa conducătoare nu se-ndură de ei; Iancu

Arsene să taie cu sapa căiţa

De pământ ars de căldura din adâncurile

Fructelor: suflecându-şi mânecile cămăşii

De fibră de tei, cenuşie, să afunde braţele

Printre şoldurile de juncă ale putinii

De borhod, să tragă-n găleţi, cu smalţul

Spart, nămol de fructe: măsură

De-un viţel greutate, de-un mânzat mulţumire.

Boască estimată cu greul de carne de şapte vite -

Încât orânduirea scăpat-a din braţe

Boul de jertfă al ţărănimii: l-a sleit

De toate puterile şi n-are unde să-i ascundă

Hoitul. Bântuie duhoarea uriaşului

Şi n-o mai ţin puterile să-l îngroape.

La foc mult şi ne-ntrerupt se coace terciul

De poame opărite în propriile-i ape, bine moarte,

Stoarse-n călduri; de ultimul picur de must

Şi zeamă; sâmburii sunt strânşi în coşuri

De răchită, epuizaţi de cel din urmă strop

De sudoare, de cea mai slabă moleculă

De mireasmă: până noaptea se-aude scrîşnetul

Hărleţului în pământ; sub grămezile

De sâmburi sapă gropi, fântâni fără apă

Ascunzând boştinile fierte, seminţele -

De parcă au făcut moarte de om.

Seamănă cu cei ce-au dat fărădelegea drept lege:

Să repare şi mai rău strică năpăstuiţilor;

Să nu se afle fapta lor necuvenită: de prigoana

Judecăţii nu se tem: o ambiţie-i înflăcărează;

Se ştiu mai puternici decât judecătorii

Pe care-i cumpără cu o canistră de rachiu.

Însă dreptatea se uită-n oglindă, îşi dă

Cu alifie roşie pe buze, părul şi-l leagă;

Beau laolaltă, jefuitorii cu cei jefuiţi

Încearcă o împăcare: iertând unul altuia

Opresorii se îmblânzesc, năpăstuiţii uită.

Se-nseninează ţăranii, glasurile li se schimbă,

O mulţumire nepăsătoare dinspre treburile

Ţării: îi stăpâneşte veselie trecătoare

Pe cei bătrâni; cei în putere se pătrund

Încet de harţă, dar nemulţumirea

Lor de vremuri şi de lipsuri, până seara

Se stinge: oboseală istorică

Şi-o lăuntrică sfâşiere a speranţelor toate;

Îşi dau seama că dreptatea s-a-ntors

Cu spatele la ei: elixirul frăţiei

Omului către om s-a stricat

Basamacul luptei de clasă a pus drojdii

De-un lat de palmă în potirul de cristal…

Trezindu-se la cea dintâi cântare a cocoşului,

Se-mbracă iute, aruncându-şi pe faţă doi pumni

De apă, ies grăbiţi pe porţi, să prindă

Autobuzul cenuşiu: dau fabricii de sârmă

Tot ce-a mai rămas din ei viu, bun de muncă.

O amăgire de veacuri până-n cap de veac

A lenevit limba; doarme, nu mai zice câte

Sunt cele de zis: sângele în rătăcire

Nu mai izbândeşte s-avânte pumnul

Ţărănesc trântit în masa vieţii cu blidul

Nespălat de linte şi o copită de porc,

Iar alături paharul de rachiu bălos de apă,

Legat la ochi, pipăind pereţii lumii

Scrişi cu vorbe murdare şi desene spurcate.

Ei au pierdut bătăliile toate când li s-a luat

Pământul, cu vorbe lungi amăgiţi; s-au părăsit

Unii pe alţii cu bună ştiinţă lepădându-se omul

De om, dezbinaţi de tot felul de chemări

La luptele altora: eu unul nu mai ştiu pe nimeni

Care să vină să pună umărul zicând:

Ţine-te bine şi ia-mă pe după grumaz,

Mergem la noi, îţi facem o cafea tare,

Te speli pe faţă şi te limpezeşti

În frăţietate şi fără să-ţi vinzi sufletul.

Generaţia mea a avut mari poeţi, cum s-a spus adeseori

că sunt şi eu. Dar ne deosebim mult, pentru că

eu aparţin clasei mele arhaice dar şi înnoitoare, prin

naşterea succesivă a lumilor. E clasa de origine, pe

care cei mai mulţi scriitori au pierdut-o, trecând de

partea micii bur-ghezii proletare, a ţăranului

«sărăcit», devenit iubitor de manele.

Vremurile pe care le trăim acum? S-a trecut de la

minciună la un adevăr odios. Scapă cine poate, dar

eu nu vreau să mă salvez. Eu am sindromul Cotigă,

un ţăran pe care l-a târât vaca şi a murit, nu din

cauza rănilor ci pentru că a fost umilit. Tocmai de

aceea n-o să mă las, niciodată, târât de vaca vieţii…

NĂSCUT DIN DRAGOSTEA PENTRU PĂMÂNT

Sunt născut din dragostea pentru pământ străin

ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat

cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin,

căreia atâţia ani de flori i-a scuturat.

Şi-am venit pe lume lanţ de aur ca să leg

fata ceea, de flăcăul care n-o iubea,

ce păcat că nu m-am rupt şi c-am rămas întreg

şi i-am priponit: pe ea de el, pe el de ea...

Irosindu-şi tinereţea laolaltă

le-a azvârlit pe tâmple toamna funigei.

Se găteau să plece-n lumea ceealaltă

când i-am dezlegat, plecând de lângă ei.

Deşi tata nu iubea, a mers spre răsărit,

iar mama spre apusul ei însângerat.

E necazul câteodată-orânduit

să-l îndure pân-la capăt cel ce l-a-ndurat...

Dac-am fost la început şi astăzi nu mai sunt

neiubit de nimeni şi cu fruntea-n cute,

e că prea s-au războit o dată crunt

tinereţile părinţilor pierdute.

Cine mă iubea părea că mă alungă

şi că toate ale mele nu-s dorite.

Mă gândeam că duc durerea îndelungă

a iubirii pe degeaba irosite...

Eram doar născut din foamea de pământ străin

ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat

cu-o săteancă, Filofteia D. Marin,

ce se trece precum mărul scuturat.

OAIA NĂZDRĂVANĂ

La al treilea pod

au venit să-l taie

soldaţii regelui Irod

pe copilul de oaie:

Unde mergi tu, mielule?

La pădure, domnule!

Nu te mai duce

nu ţi-a spus mă-ta

că te frigem pe cruce

pe dealul Golgota?

Ai fost făgăduit de părinţi

Lui Iuda Iscariotul

şi el te-a vândut cu totul

pe treizeci de arginţi...

Ştiu, domnilor soldaţi,

dar aş vrea, când mă mâncaţi,

să mă sui pe deal şi să m-arunc

în stomacul vostru-adânc.

Mielul a ajuns sus,

între cei doi tâlhari.

Dacă eşti tu Isus, după cum pari,

ia-ne şi du-ne,

şi ne izbăveşte, stăpâne...

Îşi ia fraţii de cruce

şi se duce şi se tot duce;

zi de vară

până-n seară

se urcă pe-o scară

Când au ajuns la munte

şi-au stat jos,

mielul cu stea-n frunte

s-a făcut Făt-Frumos;

trei turme erau în păşune

şi ei le-au împărţit

cu-nţelepciune....

În mijlocul poienii,

mărul pe care

l-au uitat pământenii.

Au dormit noaptea, sub pom

ca un singur om.

Doi dintre ei au plâns,

fără sfat s-au ajuns;

pe la apus de soare

pe cel ce-aveau să-l omoare.

Citindu-i cartea la strană

şi necrezând cartea,

oaia năzdrăvană

i-a prevestit moartea;

a spus ierbii

să cheme cerbii,

stejarii scorburoşi ca stupii

au chemat urşii, vulpile, lupii;

pe un fluier de os

veneau lacrimile lui Făt-Frumos,

pe fluier de fag,

lacrimile de moşneag,

pe fluier de aramă

lacrimile de la mamă.

Lasă-i, le-a spus el,

şi l-au înjunghiat ca pe-un miel.

Au rămas cei doi

stăpâni pe două turme de oi

şi-au dormit iar sub pom:

într-o parte un om,

în cealaltă alt om...

Într-un alt apus de spoare

unul a sărit la altul – să-l omoare;

şi se luptară

o altă zi de vară

până-n seară.

Într-o dimineaţă

unul şi-a spălat sângele de pe faţă

şi pe urmă

a plâns lângă turmă:

Doamne, am unit turmele, dar

mie cine-o să-mi plângă urmele?

Lasă, zice oaia de lângă brad,

mâine-ai să intri-n Bălgrad,

păzeşte-ţi turmele pe pripoare

că nu sunt turme, că sunt popoare

cineva le-a prefăcut în oi;

trei râuri aţi fost voi;

acum ţineţi-vă toate pe-un vad

şi intră odată în Bălgrad.

Prin fluviu trece mâine lupoaica,

o să urce prispa malului,

şi-o s-o-ntâmpine maica

de la Mănăstirea Dealului;

Cu şorţul să şteargă banca

să stea să plângă Doamna Stanca,

să ţină în poală

căciula ta, goală,

Dar un cocor

va face cuib în căciulă

de Domnitor

şi tot ce se va risipi

vor aduna alţi copii;

lasă, Doamne, nu plânge,

cineva trebuie să sfinţească

în propriul sânge

Ţara părintească...

Acum vine Oprea

cu Oprona

să-şi sape grădina,

să-l trezească pe Opriş

din zmeuriş:

Fugi Opriş,

nu sta pieziş

c-am să-ţi tai

cu un mai,

cu un pai

capul lui Mihai.

TIMP DE-O FLOARE

În pâlcuri de gherghini, pomi săraci,

Altare vechi pe Istriţa poţi să-ntâlneşti,

Dedicaţii pe calendele bazileilor daci,

Scara timpului cu trepte ştirbe,

Poţi s-o-ntregeşti cu nume de stirpe,

Faptele lor, pe codul sofic, umblă-n tomurile

de poveşti:

Cercetând cele de-atunci, din cuget şi fapte,

Poţi s-auzi pasul timpului către cine se-ndreaptă.

Adesea pun tâmpla la piatră caldă

S-ascult fluviul venind cu apele-n care multă lume se scaldă,

Închid ochii, văd focuri sub copita celestului cal,

Pietre cu multe chipuri pe prispa casei mele se clatină,

Din susul înspumat şi din josul fără mal

Vine rostirea păgână a colindului întru datină

Şi mereu acest tropot al piciorului drept

pe lespedea de altar:

ajuns-a la Pom, Cavalerul, cu închinare şi dar.

În grădină, unde-am aşezat o seamă de statuete,

Totul se umple de chipuri şi larmă,

De bună seamă, energiile vieţii nicicând desuete

Nu mai au somn, lucrurile vechi se îndeamnă,

O movilă de înfăţişări, popor de portrete,

Agonisesc până vine lumina de toamnă.

Ca Atlas ţin omenirea aceea în spate

Şi nimenea nu se grăbeşte să ne dea nouă dreptate.

De mult puteam s-o lepăd să se ducă de-a rostogolul

Nimicnicia fără capăt să-şi pună peste voi golul,

Însă ei, Cavalerii Danubieni, sfinţi uzurpaţi,

Au nume de piscuri, ape, locuri, cât ţin Munţii Carpaţi,

Strigă: aşteptaţi, nu vă grăbiţi, mai înduraţi,

Timpul nostru nu suportă măsurătoare.

M'aşez la lucru copleşit de-o uriaşă răbdare -

Mai este timp de-un mugure,

Mai este timp de-o floare,

Mai este timp de-un măr pârguit -

Lasă trupul tău să se bucure,

Dă cugetului tău marea înflăcărare,

Orânduit rămâne ceea ce am rânduit.

Pe Istriţa se-aude zurgălău la gât,

Caută fluviul de lapte pe care păstorii l-au strecurat;

Ajunge s-asculţi cântecul bronzului nevinovat

Recunoşti baladele prin care am trecut:

După muntele de caşi în albe pânze cuprins

Din adâncul turmelor adunat, smuls,

Un popor de stăpâni: care ce-a păscut, care ce-a muls

Într-o zilnică sforţare şi-o voinţă de ins.

Cineva respinge omul prea sigur de el.

Este timp şi după noi, pentru toate...

Pe monedă de-argint Călăreţul poartă în braţe un miel,

Între o eternitate şi altă eternitate

Opreşte la poarta pietrelor mele şi-mi dă dreptate.

În capitolul Perioada celor trei preşedinţi de nimic

Au să consemneze cronicile Istoria de care eu mă dezic.

Fotografii de Lucian Mănăilescu