MARI SCRIITORI ROMÂNI - TEODOR MAZILU

MARI SCRIITORI ROMÂNI

TEODOR MAZILU

(11 AUGUST 1930 – 10 OCTOMBRIE 1980)

DACĂ VREI...

Dacă vrei s-ajungi în braţele mele

Suie-te pe cel mai înalt vârf de munte,

În Kilimandjaro!

N-ai să mă vezi pe mine la început,

Eu am să fiu ascuns în stânci şi spaime.

Încrede-te-n abisul care ţi se-ntinde!

Crede-n stâncile care te vor ucide!

Aruncă-te!

Lasă-te zdrobită!

Fără să întrebi nimic,

Fără să speri nimic.

Şi atunci,

Prăbuşită,

Din cel mai înalt vârf de munte,

Din Kilimandjaro,

Te vei trezi zâmbind în braţele mele...

DESPRE IPOCRIZIA DISPERĂRII

Disperarea este o problemă vastă şi complicată: literatura ultimului veac îşi re-vendică dreptul de a o aborda, ea şi-a făcut din cultul disperării un adevărat program estetic. Numai că această disperare n-a ajuns niciodată până la capăt, şi astfel dis-perarea a devenit o temă literară ca oricare alta; mulţi scriitori au început să se simtă destul de bine în preajma neantului. Abisul începe să se asemene cu ceva destul de su-portabil.... Călătoriile în infern au devenit la fel de frecventabile ca şi călătoriile pe Me-diterana. Până şi din abis unii oameni şi-au făcut o posibilitate de a se impune, de a scăpa de povara anonimatului.

O disperare care rămâne disperare e firesc să ne trezească suspiciuni. Căci oda-tă cu disperarea  a apărut imediat plăcerea disperării. Disperarea care se  poate topi în braţele plăcerii e de la naştere suspectă.... De aceea oamenii care susţin – cunoaştem cu toţii fraza devenită bun comun că „îşi îneacă amarul în vin” mint fără să-şi dea seama. O disperare care caută plăcerea menită s-o îndulcească n-a fost decât o nălucire a vani-tăţii. Nici nu s-a pus bine pe picioare disperarea, şi ei se grăbesc să se vindece de-o su-ferinţă abia începută, însă echivocă.

Mulţi oameni sunt disperaţi din orgoliu.... Au o prea bună părere despre ei în-şişi ca să admită că disperarea i-ar putea ocoli... Aşa se explică de ce întâlnim atât de des fenomenul aproape comic al oamenilor care se grăbesc să ducă în spate cruci stră-ine, să trăiască suferinţe împrumutate... Nu trebuie să ne amăgim.... În domeniul artei obiceiul de a naşte metafore din suferinţa altuia e destul de răspândit. Impostura, în brutalitatea şi inconştienţa ei, se repede spre temele majore, ea nu se sfieşte să atace şi tema morţii, dacă aceasta îi aduce anumite avantaje.

Până şi disperarea ar devenit un termen în care mediocritatea vrea să se mani-feste – nu vrea să piardă nici acastă posibilitate. Sinuciderea - cred eu - nu poate fi adu-să ca argument în favoarea intensităţii disperării. Nimeni nu se sinucide din dispera-re.... Chiar şi sinuciderea e un act de vanitate, cel mai teribil dintre toate, un act de va-nitate nebună... Ca să fiu exact - dat fiind gravitatea afirmaţiei -, precizez că observaţia mea nu se referă la oamenii care se sinucid din pricina unor boli incurabile... în acest caz lucrurile sunt ceva mai complicate şi n-am curajul de a mă pronunţa... Dar, curios lucru, numărul cel mai mare de sinucigaşi nu-l formează cei gravi bolnavi, ci oameni aflaţi în plină şi înfloritoare sănătate fizică.... sinuciderea, cred eu, este tocmai inca-pacitatea de a duce o suferinţă până la capăt – protestul orb şi iresponsabil în faţa vieţii. Dar e un fapt indiscutabil, sinucigaşii sunt mai curând orgolioşi decât disperaţi. Ei cred că dispreţuind viaţa se dovedesc superiori tuturor celor care vor să şi-o apere cu orice preţ.

Disperarea în faţa neantului – oricât ar suna de solemn – are totuşi, iertată să-mi fie impietatea, şi ceva mediocru. Înainte de a fi înfricoşaţi de pustiul care ne încon-joară, ar trebui poate să fim înfricoşaţi de pustiul nostru interior... Înainte de a fi zgu-duiţi de apropierea morţii, poate că ar trebui să fim zguduiţi de mărginirea şi meschi-năria noastră. Dar, înfricoşaţi de neant, uităm să ne mai înfricoşăm de mediocritatea terestră. Chiar şi-n disperare se manifestă grandomania noastră. Alegem noi temele care ni se par demne de a ne trezi îngrijorarea. Neantul mai mult ne măguleşte amorul propriu decât ne înspăimântă cu adevărat.

Disperare, sentiment atât de glorificat - poate e o mărginire a mea -, îmi tre-zeşte cele mai cumplite suspiciuni. Dacă nu cred ceva în legătură cu un om, apoi nu cred în disperarea lui... Dacă n-ar exista plăcerea care s-o mângâie şi s-o răsfeţe, şi-ar mai permite mulţi dintre noi luxul de a cultiva disperarea? Şi mai am o îndoială.şi mai cumplită... Dacă n-ar exista ipocrizia, ar mai putea exista biata şi teribila disperare