REMEMBER - MARIANA IONESCU (VICENŢIA VARA)

REMEMBER

Mariana Ionescu

(26 august 1947 – 3 iulie 2015)

Doamna Mariana Ionescu a fost unul dintre intelectualii de elită ai Buzăului, cariera domniei sale stând tot timpul sub ameninţările pe care, ca fiică de preot, le-a depăşit, întotdeauna, prin valoare şi tenacitate. A fost  critic literar, eseist, redactor de carte şi poet (şi-a semnat poeziile cu pseudonimul Vicenţia Vara)

În 1981 a devenit doctor în Filologie al Universității București, cu teza „Proza lui Tudor Arghezi”, iar din din 1983 a făcut parte din secției de critică, eseistică și istorie literară a Uniunii Scriitorilor. În anul 2000 a fost primită în PEN-Clubul Român.

Fântâna din curtea casei părinteşti din Amaru, a rămas, după moartea sa, o cumpănă între pământ şi cer, un monument „turnat” în bronzul unui suflet nobil....

LECŢIA DE ZBOR

Lucian Mănăilescu

Cu toate că a debutat cu poezie abia în 1992, poezia a fost, dintotdeauna, iubi-rea secretă a Marianei Ionescu

Antologia PULBERE ÎNDRĂGOSTITĂ DE CUVINTE cuprinde toate poe-ziile publicate în cele trei cărţi anterioare, permiţând o imagine de ansamblu, ce poate sta sub genericul acestui motto, din Emil Cioran: „O pulbere îndrăgostită de fantome - iată ce e omul: imaginea sa absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un don Quijote văzut de Eschil...”

Volumul de debut (Umărul de argint - 2002) descifrează „tainele lumii” într-o irizare de lumini vegetale, estompând contururile, învăluindu- le în mister: „De argint sunt oasele mele/ spălate în razele lunii,/ din lumină este trupul meu/ mirosind a ră-şină” (Desenez cu unghia strălucitoare); „Oh, seara te coboară în somn/ până bă-nuieşti că eşti plantă/ sau că ai rătăcit/ toţi anii trecuţi de copilărie” (Vesperală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)

Pe acest fundal curgerea devine lunecare către cer: „Vremea zgomotoasă înghe-suie/ în imensul ei pântec/ soldăţei cu pumnii muşcaţi de secunde/ înfipte în carnea străvezie a timpului” (Pasărea de argint); „... timpul trece pe creştetele noastre/ cu paşi rari, ca un bătrân împărat” (Duminică risipitoare).

Sfârşitul implacabil nu e decât o contopire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cu eternitatea: „Dormi. Carnea se schimbă în pământ,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/ cerbi uriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi păsări necunoscute îşi caută cuibul” (În somn cresc frunze).

În al doilea volum antologat (Acrobaţie diurnă şi alte închipuiri - 2005) cu-vântul e mai mult tăcere şi imagine, decât rostire: „Melancolia verde, călărită-n depăr-tare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singurătatea colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iar miros greu de singurătate” (Suflet cerşetor cu coada stufoasă); „şi eu încerc cu disperare să zbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută decât/ ca înger argintiu-stră-lucitor (...) Întunericul cerne leneş lumina -/ ciocănesc în poarta serii şi/ mă întâmpină îngerul îmbrăcat în oboseală” (Lumina cerne întunericul).

Devenit sentiment, gest, stare de înger, despărţire dramatică de lucrurile pe care le numeşte, cuvântul se aureolează în necuvânt: „Harnic este acela!/ El lipeşte, unul de altul, fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/ şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, pe umeri, vocale.// Ca o graniţă arzătoare,/ stau cuvintele între mine şi lu-cruri...” (Jocuri: veşmânt exotic).

Alterego cu flori galbene (volum apărut în 2012) este o treaptă de maturitate poetică, în care Vicenţia Vara îşi redefineşte zborul într-o închipuire cu „sfânt trup şi hrană sieşi... ”. Amintirile: „îmbobocesc în muguri calzi/ cu degetele de cuminţi ado-lescente” (Jocuri: frumos efeb) iar povestea contopeşte himerele în sinele însingurat: „Miroase a dulce carne de om,/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei poşte depărtare de casă  (...) Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -/ dacă schimbaţi în pă-mânt dulce/ văpaia visului, cuvintele şi viaţa,/ gustaţi sângele sălciu din sângele meu fiindcă/ doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care/ se spală de tristeţi dimineaţa.” (Beţi vinul acesta). În timp ce: „Vicenţia îşi tricotează închipuirea/ lumii înconjură-toare,/ cu vietăţi blajine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile ascultătoare,/ voioasa lume o închipuie şi ea/ pe sora mea geamănă/ purtând în braţe/ cei mai frumoşi şi tai-nici trandafiri” (Alter-ego cu flori galbene), noua ipostază a eului autorial – sora gea-mănă: „trece ca o regină cu trup de lumină/ prin tăcuta pădure de piatră/ şi este urma-tă de o mie de lebede” (O mie de lebede).

Poezia Vicenţiei Vara este flămândă de lumina culorilor, ispitită de duioşie me-lancolică şi survolată de îngeri. O poezie ca o lecţie de zbor...

PURURI TÂNĂRĂ

(Pentru Eminescu)

Pururi tânâră, înveşmântată

în cuvintele de viaţă îmblânzite,

nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

dincolo de visul rupt din carnea mea visată

deopotrivă ca sfânt trup şi hrană sieşi ...

Mă scufund în vis până la umeri,

ca într-o apă vie şi într-o apă moartă –

îngerii desăvârşiţi în artele tăcerii poartă

spre ţinuturile de mireasă ale primăverii

numele noastre străvechi, de aur şi dor,

amestecate frăţeşte cu numele lor.

Mă scufund în vis până la tâmple,

ca într-o apă moartă şi într-o apă vie –

pajişte galbenă cu îngeri migratori

şi sora mea geamănă, din flori de iasomie,

harnică numărându-le heruvimilor aripile

ca să-mi adune răsfirate clipele ...

Mă scufund în apa visului până la creştet şi

nu mai cred să învăţ vreodată a muri.

BEŢI  VINUL  ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

ÎNTÂLNIRE METAFIZICĂ

Hai să ne privim în ochi, îi spun eu,

rostogolind cuvinte luminoase către el,

fiindcă venea clipă de clipă

în urma mea,

păşind încetişor, plutind...

Şi el s-a oprit îndelung în ochii mei,

oglindindu-se peste lume până când

în privirea mea a crescut

o închipuire argintie cu aripi de lebădă.

Cum te cheamă? l-am întrebat

în palmă cu numele meu ca un măr copt

gata să cadă pe pământ.

Dar el a tăcut,

plecându-şi pleoapele străvezii, de parcă

ar fi scormonit după un nume de ţărână

în lutul galben al zilei aceleia

de toamnă târzie coborâtă din ceruri

peste gutuii înfloriţi a doua oară.

ÎNCHIPUIREA VEŞNICIEI

Mamei mele in memoriam

O pasăre mi-a atins umărul

cu zborul ei de argint

şi, topindu-se în creştetul cerului,

mi-a strigat:

promite că n-ai să mori niciodată!

Strigătul ei a căzut peste frunzişul tulburat

şi acesta a prins să foşnească

în trupul vântului :

promite că n-ai să mori niciodată!

Priveşte în oglinda mea

şi promite că n-ai să mori niciodată! –

a unduit lacul, sorbindu-mi imaginea

ca s-o scufunde, printre nuferi, în adânc.

Apoi, glasul subţire al florilor a suit

fâlfâind din petale fragile,

împrejurul meu :

promite că n-ai să mori niciodată!

Mireazma lor a curs peste

pietrele drumului şi le-a înviat

iar lucrurile, toate, s-au trezit privindu-mă

cu pupilele ascunse în solzii materiei

şi au murmurat:

promite că n-ai să mori niciodată!

A izbucnit din pământuri lujerul luminii

şi a îmbrăţişat întreaga lume cântând :

promite că n-ai să mori niciodată!

Când am pornit peste îngălbenitele văi,

rămaşi în urmă pe spinarea vremii –

paşii mei îngânau, îngânau :

promite că n-ai să mori niciodată!

Dar m-am oprit pe ţărmul mării de argint

şi am desenat pe nisipurile albe

magicul semn al inimii

şi atunci nisipul fermecat a început

să silabisească în păsări, ape, pietre,

în flori şi lumini:

promite că n-ai să mori niciodată!

JOCURI: FIINŢE CĂLĂTOARE

Se topeşte în arşiţa amiezii

îndoiala amăruie a întrebării:

ce ştii tu, fiinţă călătoare, despre

sufletul înmiresmat al florii când

îl ameninţă tăişul secundelor oarbe?

Inima înflorită a lumii acesteia

sperie moartea, - răspund,

şi lucrurile, arborii, casele, vietăţile

mă îngână şi învaţă să-mi vorbească

abia murmurând, murmurând...

RITUAL DE VÂNĂTOARE

În întuneric, o aud cum vine,

în întuneric, oarbă,

la fiecare pas

lăsând călcâie de argint,

durere subţire de floare,

ea împrumută chipul meu,

nepăsătoare.

O simt cum se apropie de mine –

cu dorinţă şi spaimă

îi aştept îmbrăţişarea

a-toate-tămăduitoare,

ca o mireasmă de iarbă înaltă

rătăcită în vis

şi năucitoare.

CLOPOŢELEL LUI DUMNEZEU

Se apropie noaptea cea mai lungă

punând paşi de felină

sub o mie de văluri

şi-mi numără oasele

şi-mi numără zilele

pe când lumina tâmplelor mele

orbeşte lumea.

Se apropie îngerul de zestre

cu o mie de aripi gălbui

plutind printre stele

şi-mi numără nopţile

şi-mi numără visele –

coastele dimineţii tăioase se înfig

în carnea întunericului

albită de lună.

Pe nesimţite

se apropie cucuveaua numită

clopoţelul lui Dumnezeu

şi-mi ciuguleşte fără grabă

sufletul înfrigurat căzut

în prăpasta nopţii.

Îngerul tace, eu abia mai murmur:

Amin, amin...

IARBĂ NEMURITOARE

Tu, care în răstimpuri plângi

cu larimi de piatră,

stăpânul meu,

te aud cum izbeşti cu amurgul

arterele de fier ale cosmosului.

Frica îmbrăcată în păsări

poartă o mie de ochi ascuţiţi

gata să înjunghie

bolta cerească presărată

cu mici monede învechite

de aramă

Vin ploile lungi...

Lângă oscioarele veşniciei,

însămânţez cuvinte răsădite o viaţă pentru

iubirea luminoasă din ultimele

silabe aşezate în juru-mi

în loc de iarbă nemuritoare.

Oho, tu care plângi în zori

cu lacrimi de ţărână,

stăpânul meu

eu încă te aud cum te îndepărtezi

călcând pe mici monede învechite

de aramă

şi peste gândurile mele împrăştiate

în iarba amătuie şi nemuritoare.

SENTIMENTE LIZIBILE

Scăpase plânsul din cuşcă şi

inundase cărările şi drumurile,

se prelingea peste lucruri şi case,

ca o leşie groasă,

încercuise chiar şi grădina cu vise,

unde se zbăteau sub

chipuri de lei turbaţi

toate speranţele zilei ucise.

De pe creanga unui gutui

mă striga o pasăre.

Vremea adormise.

ŞI DACĂ FLOAREA

Şi dacă floarea albă de cais

se zbate sub mireasma pe care

o dezbracă,

te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi încă

un trup…

Pe lângă trupul zilelor de lucru,

acesta ars mereu de trudă,

cu oase de aramă şi carne de pământ,

mai dă-mi şi trupul zvelt,

de sărbătoare,

acela ştiutor să zboare

şi bun să poarte păsările gândurilor

călătoare

în cele de pe urmă depărtări.

Şi dacă între florile de iasomie

şi de oleandru,

chemarea nopţii alunecă

în strigăt de cocoşi prelins pe stâncile

sărate,

ce le sărută înfrigurat trupul

de piatră,

mai dă-mi un trup în viaţa asta,

Doamne,

un trup iertat de oboseala serii

şi ocolit de suferinţa laşă,

dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,

un trup de iasomie biruită

în arşiţa miresmelor de oleandru.

CUVINTE TRASE LA SORŢI

Cuvinte trase la sorţi

precum cămaşa lui Crist

îţi spun neîncetat că exişti

şi luminoasă nelinişte eşti,

o coajă a unui destin în

cuvinte trase la sorţii tăriei,

o rază amară precum

veşmântul de pe urmă al lui Crist

agonizând în gheara veşniciei,

lovită mereu cu vise de pământ.

REVELAŢIE TÂRZIE

Într-o dimineaţă m-am trezit

cu trupul de argint,

totul strălucea şi n-am mai zărit

soarele,

am strigat, dar nimeni n-a venit

ca să-mi ajute să port prin iarba înaltă

minunea ochilor şi oscioarele…

Apoi a început să cadă ninsoarea

luminii

şi văzduhul clănţănea uşor,

mă chemau în grădină crinii,

păsări albe îşi aprinseseră în ceruri

zborul lor,

toate orologiile căzuseră,

prin fântâna trupului meu,

în vraja încremenirii -

se oprise o secundă de argint,

rătăcită în marginea firii.

CONFESIUNE CĂTRE HADRIANUS

Cântarea mea îngenunchind pe ţărmul nopţii

aşteaptă ca să fie întrupată

precum o pasăre de lut, o jucărie aflată

între tăcuţii paznici ai singurătăţii…

Când însă vremea răscolită prinde în fereastră

chipul subţire şi înfrigurat al dimineţii,

lumina se prelinge temătoare şi albastră

pe cioburile unei jucării de lut, -

o pasăre de lut, dar cântătoare,

uitată de copilul Iisus care

păşeşte uneori cu tălpi de argint

în inimile doar sub soare jucăuşe.

La marginea pădurilor de tei,

o lume îmbujorată de lumină

se roagă pentru însufleţirea

cântecului ei…

Şi eu rămân umilă prizonieră în aşteptare,

născută ca o jucărie de pământ

a îngerului preschimbat în toamnă

de anii care au trecut alunecând

într-o melodioasă suspinare.

Rămân o jucărie de pământ.

PSALM TÂRZIU

Doamne, răstignit stă

sufletul meu în rugăciune,

abia respirând văzduhul sfânt:

în cuvintele luminate de Tine,

floarea vieţii mele se scrie

ca o minune călătoare –

şi-mi pare că-i târziu în lume.

Dumnezeule mare, coboară semnele

ascunse ale cerului

în grădina pământului cu ierburi crude

şi voi putea zări cărarea de sare

pornită spre marea drumeţie

de la soare-apune către soare-răsare.

Doamne, sufletul meu în rugăciune

se face pasăre albă fără nume,

se face mireazmă, se face cântare

pe care păşeşti Tu, Dumnezeul meu,

ca pe o punte de zare albastră…

Osândit de zile şi nopţi la mâhnire

sufletul meu stă răstignit

în înserare, în ţărână, în rugăciune,

abia respirând văzduhul sfânt

abia zărind oceanul veşniciei.

Rugăciunea mea de pământ

urcă spre înalt şi aprinde cu lacrimi

strălucitoare cuvintele :

Întru smerenie, iubi-Te-voi, Doamne,

taina speranţei şi a desăvârşirii.

STRIGAREA NUMELOR

Copilul de argint al viselor mele

vorbeşte o limbă veche, din anii bătrâni,

strigă pe nume păsările, animalele, plantele

ca să le trezească în altă viaţă

din somnul vieţii acesteia cu vorbe schimbate,

ca să le aducă pe tărâmul soarelui verde,

acolo unde lumina harnică îmbălsămează

cu tinereţe veşnică sângele lumii.