REMEMBER - MODEST MORARIU

REMEMBER

Modest Morariu

Modest Morariu (11 august 1929 - 15 aprilie 1988)  un om de aleasă cultură, cum puţini a avut această ţară, provine dintr-o ilustră familie de intelectuali buco-vineni, între care mitropolitul Silvestru Morariu-Andreevici şi fiul acestuia, Vasile Mo-rariu (coleg şi prieten cu Mihai Eminescu).

A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii bucureştene, secţia limba şi literatura franceză (1954), după care a lucrat la Editura  Meridiane, devenind, în 1969, redactor-şef şi având o contribuţie esenţială în lansarea şi susţinerea unor colecţii de mare rafinament, precum „Biblioteca de artă” sau „Curente şi sinteze”.

Ca poet, a debutat în revista Steaua (condusă de A. E. Baconsky), revistă des-pre care Mircea Scarlat scria că este: „prima tentativă publică de a ieşi din închisoarea dogmatică, alături de Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Liviu Călin şi Cezar Baltag, considerând, în acelaşi timp că: fără memorabila (şi riscanta…) deschidere culturală realizată de Steaua este greu de imaginat impunerea generaţiei lui Nichita Stănescu şi întreaga resurecţie a liricii româneşti postbelice.” (Din postfaţa la volumul antologic Naşterea nostalgiei – Editura Cartea Românească, 1984).

Referindu-se la zilele „noastre”, încă nu pe atât de aberante în 1979, când ese-istul scria, despre „relativ şi absolut”, în volumul apărut la Editura „Eminescu”: „În acest secol în care seismele sociale au generat concepţii totalitariste şi genocide, aco-perind fizionomia individuală a omului cu o mască de suferinţă (...) când gândirea deznădăjduită comunică un sentiment al absurdului într-o lume ce întâmpină apelul omenesc cu o tăcere iraţională (...), când evoluţia rapidă a ştiinţei, încărcată adeseori cu negre ameninţări, modifică de la o zi la alta raporturile omului cu Universul, posi-bilităţile fantasticului se lărgesc în mod considerabil”

Să rămânem, totuşi, la poezia încântător ironică, dar în egală măsură gravă, a poetului Modest Morariu

ACVARIU

Tu erai sirena şi eu delfinul

şi ne-mbrăcasem în culori sclipitoare

şi înotam în acvariul luminos

unul spre altul.

Cu ghirlande de scoici în solzi

scriam cupole şi cercuri perfecte.

Acela care trebuia să ne prezinte

drept marele miracol al secolului nostru

dormea dus, sala era încă pustie, şi el

uitase poate chiar de noi, iar noi nu ştiam

că nici acvariul nu mai există,

că plutim eliberaţi de cerul înalt

şi oricând am fi putut evada

numai că nu ştiam.    

VIAŢĂ DE INTERIOR 

Întotdeauna caut să fim doi

şi-mi pun alături scaunul gol

să-mi ţină de urât.

Beau ceai, aprind o ţigară,

pun pe masă cartea deschisă

oferindu-mi o clipă de răgaz

şi întreb scaunul gol:

„Ţi-e bine, nu-i aşa?”

El dă din cap, spune că da,

şi-apoi tăcem amândoi,

gheaţă

sau într-o seară melencolică

sau într-o dimineaţă aburită

ca un pahar cu apă de la gheaţă.

Vizavi, pe antenă, stă un guguştiuc.

El şuierp, eu îi răspund,

scaunul aplaudă şi-mi spune:

„Ce frumos imiţi tu guguştiucii!”

şi râdem împreună de cuvântul „guguştiuc”,

care-i foarte amuzant.

Îi torn o cană cu ceai

şi el bea clipind peste buza ceştii

cu ochii umezi şi afectoli,

iar eu îi spun: „O, veşnic am să-ţi torn ceai,

şi veşnic tu îmi vei clipi

cu ochiii umezi şi afectoli”.

Dacă-i muzică bună

îl invit la dans

şi dansăm, dansăm nebuneşte,

până ameţim.

Îi ofer apoi braţul galant

şi ne-ndreptăm împleticit

spre cotlonul său preferat

unde adoarme surâzător,

după care îmi văd de treburi

rostind din când în când

ca oamenii suciţi

care-şi închipuie că sunt singuri.

„O scaun etern,

credinciosul meu scaun!”

DE-A ISTORIA

Un hoţ deghizat în poliţist

urmăreşte un poliţist deghizat în hoţ

având misiunea să demaşte

un hoţ deghizat în poliţist

şi având misiunea să demaşte

un poliţist deghizat în hoţ.

Cu infinite precauţiuni el se strecoară

printre poliţiştii în uniforme de hoţi

care s-au infiltrat printre hoţi

şi pun la cale stârpirea definitivă a hoţilor

care în uniforme de poliţişti

s-au infiltrat printre poliţişti

şi pun la cale stârpirea definitivă a poliţiştilor.

Totul funcţionează impecabil.

Doar câteodată mai survin mici confuzii

MARELE NAPOLEON

Dimineaţa la micul dejun

valeţi-i aduceau lui Napoleon

obişnuitul castron cu grenadieri,

plutind în suc propriu şi înarmaţi până-n dinţi,

Napoleon îi culegea delicat în furculiţă,

îi contempla înduioşat,

„Ce oameni minunaţi sunt grenadierii mei,

şi buni, şi nobili, şi viteji”

gândea şi-i ronţăia cu ochi înlăcrimaţi

scuipând baionetele.

Iar bunii şi vitejii grenadieri

strigau cu voioşie: „Trăiască împăratul!”

IZGONIREA DIN PARADIS

Neaşteptat s-a ivit şarpele dintre dune,

şi-a rostogolit între noi

mărul de culoarea amurgului,

şi noi l-am împărţit

cu neîngăduită bucurie.

Umbra de tamarisc se chircea nevăzut,

dar marea încă surâdea

cu dinţi albaştri.

Tăcerea a căzut dintr-o dată,

când marea s-a-ncruntat

în verde veninos,

şi noi ne-am privit înfricoşaţi.

Ne-am îmbrăcat în grabă,

ascunşi în hăţişul ghimpos

de măslini sălbatici.

Şarpele s-a făcut vânt;

se-ncolăcea pe dune

şi arunca în noi cu nisip;

cu gurile pline de nisip

am alergat spre casă,

în timp ce marea ne huiduia din urmă.

MEMORIA SENILĂ

Stau câteodată de vorbă cu inima mea

cum aş sta la taclale cu un veteran

încrustat de glorioase cicatrice.

Povesteşte-mi, rogu-te, îi spun,

cum ţi-au fost izbânzile la Austerlitz,

la Mărăşeşti, la Verdun?

şi cum ţi-a fost apusul sângeros la Waterloo?

Ea-şi drege vocea,

mută paharul din loc,

se uită fix la mine cu ochii pâcloşi,

după care, stupid, începe să-mi recite

toate frazele gata ticluite

dintr-un plicticos manual de istorie.

INOCENŢĂ

Iacobinii plângeau,

Girondinii plângeau,

plângeau menşeviţii şi cadeţii.

Hitler plângea,

Napoleon plângea,

iar cot la cot cu el

plângea amarnic Machiavel:

Vai! De ce toate astea!?

Nero plângea cu Torquemada,

Iar Ţepeş Vlad cu Asurbanipal

Plângeau şi ei:

Vai! De ce toate astea!?

Ohrana Plângea,

Gestapoul plângea,

Regele-Soare plângea:

Vai! De ce toate astea!?

Un fluviu, o mare, un ocean,

lacrimi de sânge, de foc, de crocodil

scaldă câmpiile lumii.

Baionetele plâng,

archebuzele plâng,

Jean-Paul Sartre plânge:

Vai! De ce toate astea!?

Eu plâng, tu plângi, el plânge,

noi plângem ascuţind cuţite,

cu cuţite între dinţi, în burtă şi-n suflet.

Lacrimi de foc, de crocodil şi de sânge

îneacă buna, blânda noastră Terra care plânge.

IMN

 

Împreună cu marele său prieten, poetul Petre Stoica

Nu, eroii nu poartă cununi de laur

şi nu surâd cinegetic în triumfale cvadrige.

Mint cărţile de istorie!

Eroii au feţe scofâlcite,

un ficat chinuit le mâhneşte privirea,

iar zâmbetul lor silit dezveleşte

gingii cu negre cioturi.

Eroii aşteaptă cu emoţie

ajutorul de şomaj

ca să cumpere salamuri ieftine

pentru copiii lor timizi,

şi daruri umile

pentru nevestele lor ofilite.

Vai! dinţii eroilor nu sclipesc pe ecrane.

Aceia-s dinţii celor care le joacă rolurile

şi le dau putinţa să se vadă

aşa precum şi-ar dori.

Eroii n-au ce căuta în manualele de istorie

printre personaje atât de distinse

care se foiesc în paginile lor.

Pentru că ei se usucă în mansarde

spre dispreţul pisicilor;

pentru că mucegăiesc în subsoluri

spre scârba paianjenilor;

pentru că putrezesc pe câmpul de bătaie

spre înduioşarea viermilor.

Pământul e culoarea eroilor

pământul care-i înghite şi-i mestecă bine

ca să-i scuipe în piramide şi obeliscuri măreţe.

RECONSTITUIRE

Aici a fost ceașca de ceai,

aici lumina punea o pată

pe vechea gravură cu doi indieni

privind vaporul cu zbaturi pe Amazon;

acolo, pe cer, era un nor,

întâi centaur, spuneai, apoi arhipelag,

și-n cele din urmă sirenă.

Un flaut aburea amurgul

și descânta în ochii tăi

râuri mici, albastre și dulci,

iar tu în fotoliu,

îmblânzeai șerpii sfioși

iscați din fumul de țigară.

Cu toate aceste amintiri,

acum, aici, refac prezența ta.

Iată ceașca, țigara fumegând

și-un nor nestatornic pe cer,

dar toate acesta n-au nici un înțeles,

și nu mai știu de ne desparte

un milion de ani, o clipă,

sau numai perdeaua subțire

din fum de țigar

DON QUIJOTE ÎNVINS

„Durerea mea e mai puternică decât mine.

Mânia mea e mai puternică decât mine.

Spaima mea e mai puternică decât mine.

Mândria mea e mai puternică decât mine.

Umilinţa mea e mai puternică decât mine.

Biet suflet închis într-un cadavru,

mă zvârcolesc în cuşca mea prea dureroasă

sub cerul attât de adânc.

NEOBOSITA AŞTEPTARE

Oh! nimic nu s-a schimbat

de la plecarea ta, nimic, iubito

și toate sunt exact cum le-ai lăsat,

- într-o încremenită așteptare,

...sigur, scrumierele sunt pline, e firesc,

și sticlele goale ce zac răsturnate...

...dar praful nu schimbă nimic,

praful e de fapt semnul calm

al neobositei statornicii...

...sigur, trebuie să mă rad,

știi doar ce repede crește barba...

...nu! portolacii începuseră să moară

încă pe vremea ta, și-apoi scheletele lor

sunt destul de decorative, în fond...

...bine, bine, dar zidurile crapă oricum,

chiar piramidele, oricât ar fi de piramide...

...nu, nimic nu s-a schimbat...

...cutele din jurul gurii?

dar le aveam, nu-ți amintești?...

...oh, mâinile tremură de emoție doar...

...sunt același, te asigur...

Dinții? Nu! chiar adineaori mi-au căzut.

Oricum erau condamnați...

Nu! acestea nu-s semne...

...Unghiile sunt vinete de frig;

de ce tot cauți acum pretexte,

când totu-i neschimbat, încremenit,

precum a fost dintotdeauna?

...Vai! te-ai speriat! Dar tot mucegaiul

care-a-nflorit pe mine

se va topi la prima ploaie.