LA MULŢI ANI POETULUI LIVIU OFILEANU
ANIVERSĂRI
La mulţi ani !
POETUL LIVIU OFILEANU îMPLINEşTE 48 de ani
Călător prin Babilonul limbilor, Liviu Ofileanu locuieşte, totuşi, permanent „în chilia
limbii române”. Cerându-i iertare pentru această prea scurtă evocare, venită
într-un moment greu pentru mine, încerc să adun zăpezi din viforul lui de
cuvinte pentru uzul sufletului meu şi, sper, şi al cititorului.
SECVENŢE DINTR-UN JURNAL WALLON
Și totuși, când mă închid în chilia limbii române, un spațiu luminat de mai mulți sori, pot vedea atât de clar că nici nu mai contează cum arată chipul meu când lumina e singurul chip de văzut, atunci admit că toate căderile mele au avut rolul unei trambuline către sine, cuvintele capătă nuanțe neașteptate când sunt rostite în liniștea chiliei, e un murmur de izvor care poartă în limpezimea lui fiecare imagine a copilăriei, în această chilie moartea nu poate intra niciodată pentru că limba e nemuritoare.
Cine a băut apă dintr-un ospiciu se va întoarce acolo, la câțiva kilometri se află Hospital „Vincent Van Gogh”, am fost acolo acum două secole, îmi amintesc de parcă ieri a fost, stăteam la fereastră și făceam schițe, mă interesau câmpurile, florile și inte-rioarele, aveam o iubită care mă scotea din minți și atunci vedeam pretutindeni explozii de albastru și galben, îmi amintesc că mai întâi am vrut să-mi tai mâna și să o învelesc într-un ziar, am renunțat fiindcă a nu mai putea să pictez e o suferință crâncenă, dacă aș fi putut lăsa ceva în viață din trupul meu e numai mâna, mâna e sfântă și nu putrezește niciodată, am ales urechea pentru a auzi mai puțin și pentru a vedea mai adânc vâltorile pastelor de culoare... Închid ochii și ascult „asurzitoarea liniște”, nu circulă nicio mașină, aerul e rece și ceața domnește într-un regat al muțeniei, căci nu se aude vreun glas de om, numai ciripitul și roua picurând de pe o frunză pe alta, o ștafetă a bucuriei vegetale al cărei înțeles îmi scapă.
Când am intrat în pită sărbătoream 1 Mai prin muncă, fluxul continuu al cup-toarelor nu putea fi oprit și ne plăteau ziua dublu, atunci se făcea "chetă pentru jinars" și banii ajungeau la unu' de pe sate, avea ăla o țuică de vorbeai singur după un cui de 50ml, și treaba mergea din inerție, șarjele erau ok, numai noi eram praf, devenise un obicei să băgăm sărbătorile pentru banii în plus, erau și unii „vânători de sărbători” și duminici, mai făcea omu' un ban cinstit numai cu spinarea lui, de aceea s-au pensionat la cincizeci și au mai dus-o „binișor” trei-patru ani... Acum mă prinde 1 Mai în Belgique, singur la fereastră ca o nemișcată piatră uriașă, doar eu cu pisica Tzitzi, amici pe vecie, ea miaună și io îmi traduc ce vreau, sunt cel mai bun analfabet de limbă franceză, vorbesc gângăvit asemenea rolurilor lui Horațiu Mălăele, încerc să dau tot ce e mai bun din mine, ce a mai rămas din mine, de exemplu amintirea primei lecții de franceză, am citit în fața clasei un dialog între un anumit Pierre și cineva, nu mai știu cine, Pierre ăsta era un copil singur ca mine, amândoi eram singuri ca „Singur pe lume” de Hector Malot, mă durea o măsea și nu voiam să știe nimeni, clasa se hlizea la accentul meu de viitor klingonian: „Tu es Pierre?/ Qui, je suis Pierre./ Comment ça va, Pierre?/ Ça va, je suis seul, je suis tout seul."...
Mișcarea întâi
pentru pian: își taie unghiile în cea mai deplină liniște, haosul se
construiește lent și sigur, picături de rouă pe un portativ din raze lunare,
strânge unghiile într-un plic, azi sau mâine va merge la poștă, până atunci
privește degeaba alfabetul cu-neiform și frunzișul arborilor necunoscuți din
zațul cafelei, lumea doarme la patru di-mineața și el sudează țigări pe hol,
răcoarea îi face bine, are o vârstă și e normal să tacă, nu mai emite
pretenții.
Mișcarea a doua
pentru trompetă: se duce în cameră să oprească alarma ceasului înainte să îl
trezească, aici e cald, aproape că îl ia somnul, se uită pe calendar, „nici azi
nu e duminică”, săptămâna lui se compune numai din „duminică”, restul zilelor
nu-l interesează, se spală pe față, își ia salopeta, rucsacul și trage de lesă
un câine invizibil ca-re se topește pe drum, la lucru dă din mâini și ceasul
înaintează cu opt ore față de ceasul din capu' lui, diferența de fus orar îl
face apatic, tot mai puțin sociabil, caută singurătatea pentru a se plânge de
ea, la prânz își deschide conserva dar nu o atinge, ia o bucată de cașcaval și
sculptează un tors de femeie, îi spune ceva la ureche și o aruncă departe în
iarbă.
Mișcarea a treia
pentru chitară rece: la întoarcere găsește în buzunar o pereche de ochelari, îi
pune la ochi și vede totul în ceață, oamenii sunt niște umbre tremurătoare,
co-pacii își ridică ramurile ca niște aripi, ajunge acasă și urcă două scări în
același timp, una la stânga și una la dreapta, scoate două chei și deschide
două uși, în cameră sunt două mese și două paturi, se dezbracă de două rânduri
de haine și merge la duș cu două pro-soape, se uită în oglindă la cei patru ochi
și două guri, constată că rănile de gheare încep să se vindece, au să rămână
semne, fiecare semn înseamnă altceva așa cum florile și să-biile unei semnături
spun ceva, se duce lângă fereastră și desenează semne până le uită înțelesul.
Mișcarea a patra
pentru saxofon: vorbește cu pisica până seara își apropie lama de gâtul lui, o
împinge cu mâna dar forța ei e dublă, trece prin mâna lui și atunci se lasă pe
spate, zidul de cărămidă are fisuri, aude șoapte și chicoteli urmate de acel
scârțâit de ușă în spatele căreia se joacă un copil, acum ar vrea să vorbească,
orice, numai să fie în limba lui, dar limba lui e amară și trebuie smulsă de
fiecare dată, stă pe întuneric și i se pare că nu mai are trup, „atunci din
ce-s făcute gândurile”, își duce mâna acolo unde ar trebui să fie creștetul
capului și scarpină perna, spune „noapte bună” și răspunde „noapte bună”, pune
alarma la ceas, se ridică și face o cafea. Mâine nu va fi niciodată
Renașterea unui
om din propria-i cenușă e un deziderat intangibil, deoarece nu va mai fi
același om și atunci e „altcineva”, întrucât nu sunt prea mulți oameni care
și-ar dori să retrăiască aceeași viață, prin urmare, majoritatea ar alege „altceva”,
ar fugi ca ne-curatu' de tămâie dacă ar putea să aleagă între „ceea ce am fost”
și „ceea ce vreau să fiu”, nu știu câți din cei care au sfârșit de-a lungul
istoriei în cele mai cumplite moduri ar re-peta același destin, dar sunt convins
că un mic procent de „visători” ar alege să renască în aceeași țară și aceleași
condiții, ar alege să iubească același om chiar dacă iubirea s-ar frânge din
nou, lucru care mă fascinează, „să joci un joc dinainte pierdut” numai pentru
fărâma de nebunie a frumuseții clipei, numai pentru un surâs care atestă
existența con-ceptului numit „fericire”, chipul ei sau al lui, acele tandrețuri
care înfiripară „ideea ne-muririi”, esența vieții într-o picătură de miere
trădată de sarea lacrimii, numai pentru atât acești oameni ar alege aceeași
cale și aceeași răsplată a suferinței, aceleași zile potopite și aceeași „varză
reîncălzită”, la astea gândesc mergând fără țintă prin oraș, ajung în Parcul
Dodaine și găsesc un loc ferit undeva pe iarbă, mă cufund în răcoarea ei și-mi
spun că „da, și eu aș alege același itinerariu, cu tine draga mea, la bine și
la rău, până când într-adevăr moartea ne va despărți un pic”, poate că asta ar
fi fost „o zi ca oricare alta”, lucru și casă, apoi câteva observații de
exterior-interior lângă fereastră, urmate îndeaproape de coafarea delicată a
perpetuei dezordini, adică niște crâmpeie de „viață banală”, acele gânduri cu
traiect financiar, acei oameni văzuți în mai multe ipostaze, „viitoarea cenușă”
risipită în patru zări pentru liniștirea spiritului...
POEME
THE GREEN
la început era totul ca la început,
totul era de un verde fain ca o poveste,
un verde-verde ca baticu' mamei.
se zicea că va veni lumina - lumina
venise,
se știa c-a venit, și eram bucuroși
și-atât de triști fără să știm cum e lumina.
fiindcă era pe atunci un întuneric orb,
atât de întuneric era pe atunci
că nici lumina nu se vedea venind.
la început ni se păruse totul verde,
un verde știut acolo, verde crud
intuit de „cineva” din capul nostru că-i verde.
apa și munții erau verzi,
dealurile erau „un loc cu verdeață”,
o încetinită explozie de verde pretutindeni.
verde pur, un verde înspăimântător de pur
care face femeia să plângă
și bărbatul să se mire aiurea că-i viu.
și cum stăteau Ei pe-ntuneric,
deodată a căzut o stea între Ei,
adică între Noi, între mine și tine,
în mijlocul nostru, al orbilor;
a căzut o stea întunecată de foarte sus,
o stea s-a prăbușit între Noi,
în verdele ierbii care s-a înnegrit pe
loc,
verdele acestei miriști fără seamăn
s-a înnegrit la gura peșterii.
am priceput târziu ce înseamnă „târziu”,
ce înseamnă „la urmă”;
am văzut că verdele se înnegrește cu sânge,
cum sângele se face negru, negru-negru,
cum face dragoste cu pământul.
și uite-așa visând, pe negândite,
ne-am dat seama că lumina-i suferința;
și tot nu am plecat de aici -
verdele ăsta negru e rădăcina tălpilor noastre.
să scuipi sâmburele unei caise în iarbă.
laboratorul principal produce orice fruct,
chestia e să ai lovele și să n-ai pretenții la gust.
mai pe șleau: un mesaj bun
poate fi receptat de clochard și academician,
totul e să ai o pădure personală
al cărei frunziș să dea într-o potecă
unde acele de pin și buturugile,
arborii căzuți și ferigile îmbie la un somn profund.
am în vestă o juma de țuică.
dacă o sărut, parcă îl văd pe Dumnezeu
cerându-și iertare pentru holocaust;
înaintez prin rugi cu pași de gravidă,
caut numele acestui text pueril
folosindu-mă de sunetele surdinei;
inutilă civilizația, natura e leagănul speciei mele,
mistrețul lui doinaș.
evident că nu o mai duc mult.
și cu cât beau mai mult,
cu atât mai bine văd capătul acestui frunziș,
ochii mamei, albastru-senil,
incoruptibil prin răutate,
stând pe marginea cerului să mă nască iarăși.
o joacă de copii e să rupi mușchii tineri
de pe arborii căzuți,
să culegi scaieții zilelor trecute învinovățind
un adolescent adorabil
pentru lipsa de profunzime;
și între timp lumina își strecoară ființa de lumină
prin unghiuri imposibile,
duce gunoiul la gunoi,
vindecă fără leacuri băbești;
aproape că sunt viu deși nu mai aștept nimic
stau singur pe iarba întunecată.
un vânticel adie
și șoapte din trecut
vor să mă radieze înainte de termen;
ce ai făcut din viața ta, liviu?
te-ai îngropat de viu între niște cărți
pe care nu le mai cumpără nimeni.
ai făcut pe inteligentu'
sabotând căsnicii de duzină,
ai tras pe fus logoreea oficială.
îmi merit soarta
dar și iarba e călduță în punctele slabe,
acolo unde se zbate o carne întârziind
să infirme tot ce zic.
îmi merit soarta,
oricum era prea de tot fumăraia.
sting chiștocul și îl împing în iarbă.
iarba știe ce gândesc,
iarba nu are pretenții de solidaritate,
are în spate generații de somnambuli,
clișee suicidare fără cusur.
totul e liniștit și curat până vii Tu,
totul e liniștit și curat până pleci Tu.
și are să vină o zi blestemată, puiuț,
când nu o mai vii,
când nu o să mai pleci.
și iarba întunecată e tot ce mai am,
e tot ce nu mai pot avea.
vorbe cu tine de pe când eram ageri
ca o săgeată;
vorbe cu tine de pe când existam
fără griji, fără durere, fără frică;
căci Tu erai frica mea,
soarta oficială, 24 pe măsurate.
oameni pe care nu am să-i cunosc vreodată
nu mă mai calcă pe nervi
dar îmi tocesc răbdarea căutându-mă,
îmi citesc numele atât de repede uscat.
un vânticel adie
și nu vreau să mă mai ridic de aici.
îmi strâng capul la piept și tac împlinit.
îmi strâng capul la piept și îs găsit de cineva.
faptul că pricep ce nu lași să se vadă,
controlez interiorul din exterior,
ajung la tine mai bine decât ginecologul.
nu pot fi întotdeauna
la înălțimea marilor tale așteptări,
sunt o umbră ușor alcoolizată
bântuind locul în care a trăit,
a trăit cum a putut și gata filmul.
dar și Io îs fiert la rândul meu:
că știi cât sufăr și de-a naibii nu dai un semn,
îți place să te joci cu pensula,
din două mișcări mi-ai pus coarne.
cred că iadul e un loc unde rămâi singur
o eternitate.
singur pentru a-ți aminti cum ai fost
și cum ai fi putut fi.
aici cântă privighetoarea,
iarba e verde și cerul albastru pretutindeni,
niciun strop de ploaie,
nicio față fericită.
chiar și aici am o bancă plină de ustensile:
foi goale, pixuri și nimic de scris.
cui să vorbesc dacă nu exist?
pe cine duc de nas
prefăcându-mă că mai simt ceva?
iadul nu e un loc pustiu, dimpotrivă,
suntem aici ca banii maneliștilor, „fără număr”.
între vorbele astea au trecut două autobuze,
mii de pietoni grăbiți să dea de christina lor.
însă Eu i-am depășit în viteză
cu banca asta paradită de sub mine,
sunt deja în capul tău
precum foamea de bărbat.
și iarăși se înserează,
și iarăși uit că n-ai să mai vii niciodată.
THE FEAR
m-am temut să nu te pierd,
să nu mă apuc iarăși de sticlă.
cea mai parșivă e frica de întuneric.
gustul eșecului e floare la ureche
pe lângă groaza unei nopți în pădure:
dai cu fruntea-n toți copacii
și capul sună ca un bidon gol.
apoi te obișnuiești și suporți,
știi că nu mai e mult și dai de cărare.
și când dai, te duce înapoi,
mergi în cerc până se face ziuă.
și când se face ziuă,
ești prea obosit să mai mergi,
nu mai vezi pădurea de copaci.
așa că te întinzi pe frunze și mușchi,
închizi ochii și continui să mergi,
mergi pe cărare până se face noapte
și tot nu ieși din pădure.
închizi ochii și continui să mergi
către lumina din capul tău,
mergi până dai de cărare, o vezi,
dar ești prea obosit să continui.
atunci îți dai seama, în sfârșit,
că ai ajuns de mult la locul tău,
locul tău e-acolo unde ești acum.
ai pielea frunții întinsă ca pe tobă,
învelită într-un cocon luminos.
frica e la picioarele tale,
neputincioasă ca o femeie părăsită,
roua dimineții.
frica e făcută din straturi de piele moartă,
bătături în palme și genunchi,
complexe inutile:
că părinții tăi nu mă vor,
că nici acum nu știu ce ai văzut la mine,
un peleg flămânzind în chirie,
lucrător cu ziua prin mahala.
însă mi-ai zâmbit cu milă
și din ziua aia nu mai dorm, christina,
stau la locul meu și te aștept,
sunt convins că ai să vii.
pavese a zis că Ea va avea ochii tăi.
până vii, încălzesc locul,
e-o vreme câinoasă pe-aici,
inundație de la vecinii de sus.
ei, vezi? de-asta mi-era frică.
fără o scurtătură meseriașă
durează până ne revedem.
tot singur trebuie să gătesc
EXCAVATORUL ÎNTOARCE PĂMÂNTUL ŞI BISERICA
pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat
pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vină
un autobuz cu elevi a căzut între stânci,
filosofii s-au supărat cel mai tare
între ziua de sâmbătă şi duminică,
pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.
de atâta amar de vreme trebuie să fi ajuns
în visele Tale cucuta lui socrate dar
n-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,
câte un mic pompei ici-acolo, un fleac
precum word trade center.
lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţa
emoţiilor puternice, foamea de adevăr
descarcă adrenalina în stare pură:
cargouri cu heroină pe bază vegetală
şi astea spulberate de un tsunami din dragoste.
speranţa ucide oamenii – de vii
le scrie numele pe crucile-de-mort.
chiar dacă am sugruma clopotele
să ducem naţionalismul până în coreea,
xenofobia în catacombele creştinismului
Omul tot om rămâne, sofistul
care încalcă primul ceea ce afirmă.
şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?
– frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,
bisericoasă, o prostănacă atrasă
de mirtul unei bărbi meditative?
nu i-am văzut un obraz precum al lunii,
surâsul plural, aglutinat în bulevardul
revoluţiilor din '89 şi 2009? surâsul
feciorelnic care anula veacuri de umilinţă?
dacă trupurile putrezeau în uitare –
Ana ieşise din zid pruncucidul
e metafora libertăţii mereu confiscate.
îmbătrânim şi nu o vedem pe ana
despletită ana. bombele dau
cu tesla morţii strat după strat:
icter negru / ciumă roşie. nimic mă,
nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…
respir fără să mă gândesc la respirație,
inima îmi bate fără acordul meu.
e scrisă în mine o lege
și sunt liber și robit luminii din Ea.
sper în acest fascicul oricât pare de îndepărtat.
am tânjit după confirmarea intuițiilor,
am avut nevoie de ceasuri pierdute observând
pădurea cum își schimbă culorile.
mă întrebam adesea dacă teama sau curajul
pot fi induse prin vocabularul unei limbi,
dacă și pădurea are o viață-de-apoi.
totul e sortit să dispară fără urme?
kant credea în „suflete deschise”,
în bucuria însoțitorii oamenilor și logică.
nu e greu să înțelegi că locuiești un
miracol.
în pădure, copacii își amestecă frunzele,
ramura moartă se agață în cădere de una vie.
de la „pădurea de simboluri” până dincolo de „tunguska”
un ocean de cenușă ne vălurește memoria,
ceva se stinge în Noi cu fiecare arbore căzut.
foșnetul paginilor unei cărți
nu amintește circuitul lemnului în natură,
cum omul stă în calea progresului
și trebuie smuls, prelucrat și vândut
pentru a spori bugetul orfelinatelor
și centrelor psihiatrice.
nu oferă secvența însemnării copacilor,
tineri și bătrâni, drepți și încovoiați
așteptând ora prăbușirii în pensie.
tufa-de-zmeură
pricepe sensul trandafirilor uscați într-o vază
și scoate de sub frunze gheare de pisică.
până și măgarul dispare în pădure
când se prinde că are numai o viață.
la nord, cineva plantează mesteceni,
la sud, altcineva îi scoate din ring.
în căutarea unei revelații care să le umple
buzunarele,
țapinarii și camionagiii primesc o leafă modică.
e sarcina tarotului să indice vinovații?
dacă ești predispus la schimbare,
schimbă-te.
nu poți tăia nodul gordian al divergențelor
cu schița unui zâmbet.
chiar acum, gaterele duduie și cheresteaua
expiază păcate imaginare.
chiar și vorbele astea mă fac să mă simt
ca un îmbrăcat pe o plajă cu nudiști.
când am fugit din pădure
n-am știut că fugim tocmai de acasă, din familie.
picnicul, șezătoarea și drumețiile
sunt firave încercări de a ne aminti paradisul.
în pădure ne amintim zâmbetul evei
când a înțeles că va plăti - logica lui kant a eșuat.
în pădure nu există intermediari între semne,
nu sunt confuzii asupra focului,
pădurea se apără de foc sacrificând pionii,
doar sămânța contează.
pretutindeni natura se reface și se întoarce în oraș,
firele de iarbă crescute printre dale
au să-mi acopere ochii.
pădurea îmi repetă vorbele
și acestea capătă o autoritate nebănuită,
simt că am curajul mai puternic decât frica.
poate că sunt deja un copac, unul mic dar acolo,
cu lumina dormind pe coroană.
ALIBI
prima și prima oară n-am scris nimic.
aveam șaptesprezece ani și ceva
când am văzut-o la patinoar cum plutea
deasupra mulțimii.
știam cum arată pe dinafară și pe
dinăuntru
înainte să o fi văzut cum arată,
aveam o colecție revuistică impresionantă,
vederi explicite și dicționare.
minionă, brunetă cu ochii de nuanța cafelei,
Ea plutea singură deasupra mulțimii.
în noaptea aia am avut prima insomnie
adevărată.
mă gândeam la Ea cum se gândea tata la sticlă,
aș fi făcut orice să fie umbra mea.
am luat un stilou și am scris șase pagini,
le-am pus în plic și l-am aruncat la gunoi.
seară de seară m-am dus la patinoar,
îmi sărea inima din piept, nu alta.
eram gata să întreb din fiecare-n fiecare
„n-ați văzut cumva o fată frumoasă plutind?”.
nopțile erau tot mai scurte
și scrisorile se făcură teanc,
am început să le adun ca să i le arăt
când vom fi amândoi fără dinți.
și Ea n-a mai apărut niciodată,
cine putea să-i facă vreun rău?
treceam în jurnal scenele de umilință
și imaginam dialoguri puerile.
deși n-am aflat niciodată cine era,
memoria nu a pierdut-o -
să știu pe cine iubesc i-am spus „christina”.
mă depărtasem de prieteni,
nu doream să împart cu nimeni imaginea ei.
alunecat în depresie,
compensam aglomerând obiecte în jurul meu,
făcusem din absență un sanctuar,
am căutat-o în diversitatea femininului
dar nicio femeie nu aducea cu Ea.
m-am apucat de fumat și de băut
până m-au luat în armată.
când eram în mijlocul pădurii, singur în foișor
și nu îmi vedeam nici mâna,
parcă a lucit în beznă preț de o secundă
sau mai mult, cine poate ști, fața ei surâzătoare.
dormisem cu fruntea pe armă
și cu degetul pe trăgaci.
apoi m-am căsătorit cu o femeie care-i
seamănă.
când ne luăm temperatura,
încă o văd pe christina plutind deasupra mulțimii,
sfidătoare și intangibilă.
pavese ar putea explica rândurile de mai sus.
sabato a prelungit un pic agonia,
suficient ca juan pablo s-o ucidă pe maria iribarne.
Eu îs timid și n-am atâta orgoliu;
umflu teancul și o aștept la patinoar.
nu mă mai ajung cu banii şi am o stivă de chitanţe.
cineva îmi poartă sâmbetele:
oriunde m-aş duce ajung al doilea,
orice aş începe altcineva deja termină.
am fost şi figurant pentru o telenovelă:
să mă plimb noaptea cu o pălărie neagră
şi să spun ce mai fac.
filmările s-au sistat din lipsă de fonduri,
mă gândesc la cum au să râdă vecinii,
ce meclă de ceapistă o să facă myra
când află că n-a fost plătit un
mare actor.
şi a venit iarna cu-n ger de crapă ochelarii.
însă frigul nu e mai rău decât foamea,
dacă mi-e frig sunt plin de emoţii ca o javră de purici
frigul mi-aminteşte de primu’ sărut,
toate drumurile se înfundau într-un pat zgomotos.
atâta că frigul nu umple vintrele,
odată am vrut să scriu un roman,
dintr-o carte vândută aş fi trăit o săptămână.
când am auzit cum o duce radu albulescu
am lăsat-o baltă – mai bine dau cu târnacopul.
dacă puşcă priza rămân pe întuneric,
dacă explodează o ţeavă scriu despre ţeavă,
orice aş face încerc să nu devin fanatic.
dar uite că nici aşa nu mai merge,
pentru că aici nu mai merge am să plec dincolo.
îmi iau jucăriile şi plec, plec şi pe jos dar tot plec.
toţi au plecat dincolo şi nu s-au mai întors.
dacă nu se mai întorc înseamnă că-i bine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu