POETUL ZILEI - SORIN LUCACI
POETUL ZILEI
SORIN
LUCACI
„Sorin Lucaci scrie o poezie narativă, ludică și destul de
limbută - greu să ții pasul cu acest autor care are o deosebită ușurință de a
crea imagini poetice, de a mixa diferite registre de scriitură, totul cu o
poftă și o exaltare care, împreună cu celelalte calități ale scrisului său, îl
plasează printre puținii descendenți ai lui Petre Stoica din poezia românească
de azi.”
Claudiu Komartin
dimineaţa e tulbure e
rece
parca s-au revărsat
toate penitenciarele
din butoiul necăjit
al lui diogene
nebunii sunt pe
urmele noastre
îi conduce un prieten
vechi de familie
băiat bun ospitaler
simpatic
fost antrenor de
jiu-jitsu
nimeni nu e de
neînlocuit în dimineaţa asta
acră şi crudă
ca o mănuşă
carbonizată
pe jumătate udă
fără degete fără
piele fără oase
dar cu amprentele
mari cât plămânii
de porţelan ai
oraşului
şi ţie ţi-e frică să
te naşti idiotule
nu-i aşa? hai
recunoaşte
nu, mulţumesc, lasă o
să mă nasc mai încolo
mult mult mai încolo
după ce-or trece
toate astea
după ce vom trece
unul prin altul
eminenţi şi tăcuţi
ACUM
VĂ VORBESC DINTR-UN LEMN DE SALCÂM
acum vă vorbesc
dintr-un sicriu cu redingotă si joben
sau din blana unui
viezure mort de spaimă
e bine aici sub
pământ dar așteptarea e mai rea decât moartea
vă spun că vor veni
vremuri mai bune și pentru voi
eu vă vorbesc cu
liniștea unui patriarh iar voi mă ascultați
toropiți de aromele
serii
până ce vin hingherii
de suflete să vă perceapă taxa pe vise
taxa pe viciul
neputinței
taxa pe nonvaloarea
adaugată
nu-i lăsați să vă ia
nu-i lăsați să vă
mâne ca pe vite
noi nu suntem d-ăia,
băiete
noi am fost cândva
viețași
aici se impune puțin
respect măcar așa de ochii lumii
de amorul artei
acum vă vorbesc
dintr-un lemn de salcâm
de care au atârnat
funia groasă a spânzuratului
vă spun că e bine
aici sub pământ și e cald în casa fără ferestre
dar voi acolo sus ce
faceți
au încuiat toate
odăile
au închis toate
drumurile
au sigilat granițele
unui viitor de câlți
au zăvorât ultima
rugăciune în pântecele lunii
încât ne e lehamite
să mai și murim
de azi înainte n-am
să vă mai vorbesc
decât prin gura unui
leu de marmură
ASERŢIUNEA COBOARĂ ÎN STRADĂ
umbra salcâmului
japonez
dansează pe notele
unei arii bine cunoscute
dansează dansează
dansează
până la venirea
sezonierilor cu gâturi lungi şi subţiri
pălăvrăgind despre
adam puslojic
la noi în oraş nu se
mai vând gogoşi umplute cu unt de arahide
la noi în oraş nu se
mai vând demult blănuri de sconcs
pe ultimele le-au dus
polonezii bodogănind astă iarnă
cu ultimul transport
antrenorul de sânge
ignoră faţada antică a oraşului
duzilor le vom lua
pulsul cu dinţii
ce mai harababură
ce mai nebunie
aserţiunea coboară în
stradă venerând
dromaderii pustiului
uitaţi însingurati
resemnaţi, printre altele
printre multe altele
cu o lanternă magică
agăţată de brâul
vechiului pastişor
aşteptăm noaptea
polară
aşteptăm vulpile să
ne încălzească imaginaţia
de tinichea şi
inimile mirosind a cabernet
aşteptăm poştaşul să
ne aducă veşti despre
bătrânul poet din
orăşelul fără suveniruri
din orăşelul cu
porţile ferecate
ridiculizând printre
altele oboseala şi iernile geroase
frigul asistenţa
socială şi orfelinatele
ce mai harababură
ce mai nebunie
elixiruri ale
tinereţii vândute la kilogram
în pieţele publice
frânturi de memorie
doar luxul contează
va spun doar luxul
contează
pe braţe fotografia
îngerului masochist
ca o banală strângere
de mână
într-o după amiază
târzie
sau femeia în
întuneric nevoită să înţeleagă totul
dar absolut totul
dragostea ura
pasiunea dispreţul aroganţa
condescendenţa lamentaţia
flirtul…
REGELE NEBUNILOR SAU DESPRE CUM ÎŞI PETREC
LOCALNICII VACANŢELE DE IARNĂ LA PITTSBURGH
înţepenesc aici de
câteva zeci de ani
într-o epocă
victoriană
elisabetană şi de
care mai vreţi voi
în jilţul nebunilor
îşi face cuib
moartea patrupedă
cu miros de lavandă
ieftină în păr
mănâncă snacksuri şi
râde nebuna după fiecare
oftat al supuşilor
nu mai faceţi glume
proaste sau vi s-a urât
cu binele, ţipa
nebuna
ridiculizând
asistenţa şi penajul păsărilor
cu picioare lungi
călugărul franciscan
a fugit şi-a luat tălpăşiţa
acum aprinde
bioxiduri de carbon pe burta
albă a balenei
undeva prin marea
bering
vreau mai multă
ruină, n-auziţi?
să văd mai multă
ruină,
striga moartea pe
picioroange
la naiba, să fie
zăvorâte toate ecourile
şi sunetele şi
cuvintele
şi râsul nebunilor şi
plânsul condescendent
al orbilor
în craniul melancolic
al dimineţii
au înflorit muşcatele
pe neaşteptate
şi păpădiile au
înflorit deasemenea
şi eu care stau acum
de vorbă cu muţenia asta
sălbatică
dezhidratată împuţită
cu urme de var
pe pleoape şi umeri
o pasăre neagră şi
mare călătoreşte prin mine
îmi haşurează
orizonturile
se opreşte din când
în când ciuguleşte organe
„pe care eu nu le pot
atinge”
cum nu pot atinge
sensul lucrurilor
apoi îşi vede
plictisită de drum
prin ochiul de sticlă
al mandarinului s-ar putea
să văd lumea
protestând
lumea în carne şi
oase
probabil mă iubesc
fantomele astea mioape
iubito tu ce zici?
doar ne iubim
crezi că ne vor
legaliza dragostea
aşa... încetul cu
încetul se vor obişnui
sau va trebui să-i
obişnuim în fiecare dimineaţă
şi dacă n-au s-o facă
n-au decât să plece
vom rămâne cu
prietenul greene
vom restabili o
linişte barocă
ce va înflori sub
rochia matinală
a doamnei rosenthal
să vezi şi tu
prietene cum îşi petrec localnicii
vacanţele de iarnă
la pittsburgh
SALOMEEA
„Orbit a fost Irod
privind pe Salomeea, fiica
Irodiadei,
jucând şi chiar înţeleptul Solomon a
fost
orbit sufleteşte de femeile străine şi a greşit
şi
el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4)”
suntem iarăşi aici în
mijlocul templului
ca în fiecare
dimineaţă
la mici intervale de
timp
ne este servit ceaiul
fierbinte
pe o tavă uriaşă
ce seamănă a
planetariu
cu scene biblice pe
tavan
şi capetele noastre
bărboase pletoase
multiplicate la
nesfârşit
aşezate pe o mie de
tipsii aurite
ce poartă inscripţia
salomeii
ÎN PATRIA MEA POEŢII MOR ÎNAINTE DE VREME
în patria mea poeţii mor prea devreme
cu mult înainte de vreme
mor puţin câte puţin până li se scurge
tot sângele din poezie
până rămâne poezia ca o supă searbădă
nici n-apucă să-şi mănânce amărâta
de pensioară
şi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea
în piept sau în burtă
ca un câine zgribulit sub streaşina casei
şi asa tam-nesam începe să crească
şi creşte proasta creşte ca un aluat dospind
până se face una cu pământul până se face tină
şi nu vrea în ruptul capului să plece scârba
dracului
şi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim
în fiecare dimineaţă
putin câte puţin îi strecurăm picături letale
în ceaşca de cafea
doar doar o pleca
şi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoare
facem descântece dăm în bobi
dar ea nu şi nu
încăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă
în blana ciobănescului
ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidă
fără geamuri fără uşi fără duşumea
fără angarale plătite
în faţă doar cu o sticlă de vodcă
pe jumătate goală
stă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristos
în patria mea poeţii nu au ce căuta
doar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc
un loc mai bun
mai jos spre lunca dunării
îşi vor face o altă patrie doar a lor
o patrie a poeţilor undeva mai la nord
în patria mea poeţii îşi amanetează
iluziile cărţile iubitele
îşi amanetează degetele şi ajung doar de-şi
povestesc poemele unor necunoscuţi
la vreo nuntă sau înmormântare
în ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţii
în ţara mea de fapt nu mai plânge nimeni
doar vreo bătrână trecând prin cimitir
îşi înclina capul într-o parte
şi-n alta şi printre lacrimi suspină
„maică da’ tânăr s-a dus”
în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţii
în ţara mea lebedele au inimi de porţelan
şi gâturi de mucava îmbrăcate
în mătase neagră
vulpile au picioare de sticlă colorotă
şi berzele aripi de tinichea
în ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţii
mai mult decât în alte părţi
ca un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă el
şi le povesteşte despre mântuire
despre mântuirea prin artă
în patria mea poeţii mor
înainte de vreme
MAMIFERUL NEGRU ADULMECĂ TRISTEŢEA
să faci poezie pe marginea prăpastiei ca şi cum
orice cădere în gol ar repeta la nesfârşit
aceeaşi schizofrenie sălbatică
aceeaşi fâlfâire cu iz rânced a aripilor
aceeaşi mireasmă de insomnie nevrotică
ce ţi se cuibăreşte sub piele sub unghii printre firele de păr
aceeaşi nedumerire cu gleznele umflate
sunt momente când orice vis evadează dimineaţa
prin gratiile străvezii ale pleoapelor
când toţi gardienii publici moţăie pe scaunele şubrede
şi nu faci absolut nimic nu spui nimic
gestul de a riposta rămâne inert ca o mănuşă tricotată
într-un anotimp rece
aruncată la groapa de gunoi a oraşului
rămâi imobilizat în jovialul scaun cu rotile
rămâi imobilizat în propria dâră de viaţă
peste drum doar mamiferul negru adulmecă tristeţea
ca un sâmbure de caisă ascuns în pumn
O SĂ-MI CUMPĂR ORAŞUL ACESTA
m-am născut undeva într-un cătun în ucraina
aproape de cernăuţi
noaptea vorbeam mult în somn
după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în
urechea bunicului
„atcroite cnigu” ţipa mama mereu
în timp ce eu citeam „suferinţele tânărului Werther”
îi spuneam că n-am chef să-nvăţ şi că
îl aştept pe tata până-şi termină borşul de peşte
pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape
şi plecam împreună pe ogredina
făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena
învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an
aveam o copilărie fericită
atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii
mai la vale aveam un lot mare de pământ
unde cultivam criza de hârtie
copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice
din borcanele puse pentru iarnă
într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile
de pisici
„canarul începea să creadă în binefacerile coliviei”
într-o zi am primit nişte bani de la tata
eram bucuros
o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam,
o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul
e ieftin
nu costă decât două ruble şi cincizeci
e frumos oraşul
văd totul ca-n palmă
mi-ar mai trebui o jachetă
s-a cam lăsat frigul
PRIN TOT
CEEA CE S-AR PUTEA NUMI LA UN MOMENT DAT
VIAŢĂ
cum ridic ninsoarea la rang de virtute
într-o iarnă cu vulpi argintii ca nişte gulere pufoase
la gâtul memoriei afective
şi cum bezmetic ridic noaptea peste oraş
ca o uriaşă umbră polară
aflată în pragul nebuniei
şi starea de saturaţie care-ţi inundă corpul când aştepti
dimineaţa
precum apa de ploaie în gâtlejul muribundului
înaintezi în virtutea inerţiei, prietene,
prin tot ceea ce s-ar putea numi la un moment dat viaţă
şi chiar crezi asta cu convingere
apoi treci prin bezna luminată obscur de o rătăcită pânză de
păianjen
până dincolo de sensul acestei lumi fără de sens
nici înserarea nu se ruşinează de epilogul lucrurilor
nici viaţa nu-şi ia propria viaţă în serios
nici dragostea nu-şi mai linge rănile ca după un război pierdut
nici moartea nu-şi mai ademeneşte enoriaşii
cu poveşti la gura sobei
şi n-ar trebui să vorbeşti despre firescul sau nefirescul zilelor
dar o faci cu virtuozitatea unui menestrel
nici despre ceaţa care ne acoperă sufletele smulse din orbită
despre spaţiu sau timp
despre privirea ta aparent inocentă în pragul uşii vechi din lemn
de stejar
despre umbra ta călătoare din care am reţinut doar
iluzia de sănătate şi bunăstare a lucrurilor
şi ma întrebai: stai aşa, dar cum vine asta?
poate doar ceaţa timpurie a lucrurilor ne va salva
mă-mpleticesc şi-ngenunchi par că mă rog
deşi e doar senzaţia cu mâinile negre şi lungi
ale aşa zisului vis
acoperind ca o margine de lume un râu neştiut
ca
un beduin
crescător
de cămile
curând
se va lăsa
întunericul
peste oraş,
pisicile
în călduri vor mieuna prelung
pe
la colţurile caselor proaspăt văruite,
visul
de a mă-ncălzi
la
pieptul tău și iarna asta
s-a
destrămat la fel de firesc,
acum
îmi poartă umbra bolnavă
printre
femei desperecheate
și
nestatornice
cu
aceeași fermitate
cu
care caut o bucată de pâine;
în
dreptul zilei de miercuri stă scris
numele
meu
şi-n
dreptul numelui meu cu litere de de-o şchioapă:
sunt
un bărbat singur;
spinarea
arcuită și frumoasă
a
unei rugăciuni
mă
îndeamnă la puţină reflecţie,
la
puţină pocăinţă;
e
timpul să facem un mic bilanţ,
e
timpul ca fiecare să fie responsabil
pentru
propriile sale decizii
ca
un beduin
crescător
de cămile şi capre;
voi
traversa deşertul
ca
un înger ascuns
într-un
bob de nisip,
voi
cunoaşte lumea.
CHIRIAŞUL DINLĂUNTRUL
SUFLETULUI MEU
în trupul meu locuieşte
un alt trup la fel de singur
şi nu ştiu dacă mă voi obişnui vreodată cu asta
câteodată ne unim singurătăţile în mod deliberat ca două armate aliate într-un
război al neputinţei
fiecare bătălie câştigată sau pierdută împreună la o halbă de bere după o zi
nimicitoare
ne scuteşte de efortul inutil de a justifica ziua de mâine
noul meu chiriaş stă chircit cu picioarele aduse la piept şi mestecă toată ziua
bomboane gumate de zmeură
îmi citeşte câteodată din oswald spengler şi herbert marcuse
şi-a mobilat o cameră în partea dreaptă a sufletului meu
confort 2 semidecomandat cu trecere prin vena cavă inferioară
şi cu vedere spre pubelele multicolore ale oraşului
doar atât şi-a permis din leafa lui de cititor de contoare pentru suflet
nu ne prea vorbim decât în momentele când ne retragem
seara târziu dinspre întinsele câmpii ale andaluziei
am mai câştigat o luptă cu necunoscutul din noi îmi spune
se întâmplă să-mi mai ceară câte-o ţigară şi din vorbă în vorbă
ne apucă miezul nopţii pălăvrăgind despre locuri oameni şi nimicuri
chiriaşul dinlăuntrul
sufletului meu este un băiat bun
fost profesor de istorie într-un cătun din nordul bucovinei
a fost dat afară din învăţământ pentru că le povestea copiilor după cursuri
cum ne-au furat bolşevicii pământurile
cum buneii noştri au fost persecutaţi de evreii comsomolişti
cum adevăraţii strămoşi ai acestor ţinuturi ar fi fost dacii liberi sau carpii
în oraş s-a aciuat în
urmă cu trei ani iar de vreo doi sălăşluieşte în partea dreaptă a sufletului
meu şi-mi ţine de urât în nopţile mele insomniace
deşi i-am spus de
nenumărate ori că e posibil să-l vând la toamnă
chiriaşul dinlăuntrul sufletului meu nu vrea să plece
stă chircit toată ziua cocoţat în vârful patului şi mestecă bomboane gumate de
zmeură
vorbindu-mi despre copilăria lui nefericită
CU BUZUNARELE TICSITE
DE ILUZII
„sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”
graseia copilul
vecinilor refrenul cu mâinile întinse spre cerul aducător de ploaie
făcea semne spre ceva numai de el ştiut
ca şi cum ar fi uitat acolo sus zâmbetul răzleţ al unei păpuşi de ceară
cumpărată dintr-un talcioc
printre multe alte zâmbete aşezate cu nemiluita în dreptul ferestrei
ca şi cum şi-ar fi prelungit puţin copilăria şi aşa încercată de nenumărate
boli
timiditatea-i acoperise faţa ca o botniţă cu aripi negre
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar atât senzaţia de foame ca un gol înfipt în stomac
pasărea cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe
copilul răscolea haotic pământul din faţa casei
unde printre crengi şi cârlige de rufe jubilau un cuplu de pisici fericite
acolo era locul zămislit într-un deşert fără formă în care mai credeau doar cei
bolnavi de iubire
doar cei cu buzunarele ticsite de iluzii
cu aromă de mentă si busuioc
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gâtul
providenţei
lăsa urme adânci pe pământul din faţa casei
lăsa urme adânci pe obrajii palizi ai copilului
ca nişte roiuri de viespi în călduri
Comentarii
Trimiteți un comentariu