POETUL ZILEI - TINCUŢA HORONCEANU BERNEVIC

 POETUL ZILEI

 

Tincuţa HORONCEANU-BERNEVIC

 

Molipsită de poezie şi de suflet, în casa memorială unde lucrează ca muzeograf (Casa Memorială „George Bacovia”, Tincuţa Horonceanu Bernevic este un filon de poezie autentic al Bacăului, urmându-i, de fapt, în valoare şi profunzime lui Ovidiu Genaru, recentul  laureat al Premului „Mihai Eminescu” şi, cândva, muzeograf al Casei „Bacovia”

O sensibilitate lirică aparte , „tradusă” şi în proza autoarei, dacă ar fi să amintim aici doar volumul de povestiri „Când totul era verde” (Ed. Limes, 2018) ne îndreptăţeşte să aşteptăm, cu nerăbdare, următoarele cărţi ale  Tincuţei Horonceanu Bernevic.

LM

DOUĂ JUCĂRII

 

Ne ținem de mâini

când pășim alături

ți-am cusut o inimă

mare în piept

pe care îmi odihnesc obrazul

apoi tu mi-ai modelat

degete lungi

e rândul meu

ți-am desenat ochi albaștri

pe urmă tu mi-ai pus pe umeri un curcubeu

noi doi nu suntem oameni

noi suntem două jucării

rămase de la Potop

când suntem triști

Dumnezeu ne întoarce cheița

 

ÎNVIERE

 

Cu nota scăzută la purtare

nu am mai venit acasă

am dormit noaptea în coşul

cu ouă de Paşti

40 la cozonac

50 la pască

tu vei fi un ou roşu

nu-i aşa

vei sta pe faţa de masă albă

brodată cu migală

şi vei sărbători

inima mea a strigat

ca un gălbenuş în coajă

Hristos a înviat

mamă

tată

iertaţi-mă

 

DUMNEZEU E TĂCERE

lui G., in memoriam

 

Ultima frezie a rămas într-o vază

ţi-o vor duce la cimitir

e fragilă

are nevoie de tine

ca de-un înger păzitor

ştiam că Dumnezeu nu locuieşte la Viena

nici în State

nici nu ne vorbeşte prin perfuzii

sau prin bulele de oxigen

care-ţi împânzesc camera

ca fluturii de stâncă

el te ţine de mână

de câte ori liniştea nu mai ştie ce să spună

stau în tren cu bagajele la picioare

nu se oferă nimeni să mă ajute

locomotiva şuieră ca un ţipăt de femeie

în durerile facerii

îi mulţumesc pentru ajutor

vorbesc singură

călătorii cred că am hands free

îţi spun doar să ai curaj

îţi amintesc de Tănase

poliţistul făcut din cuvinte şi râsete luminoase

un adult şi-un copil

jucându-se de-a v-aţi ascunselea

pe peronul trist

şi plâng ca un ultim efort de-a înţelege

că Dumnezeu e tăcere

altfel lumea va crede că sunt o femeie nebună

care şi-a pierdut minţile

luată cu viaţa

 

ZIUA A DOUA

 

Azi am vrut să am cinci ani

şi să vorbesc peltic

nici nu ştiam să-mi leg şireturile

nici nu spuneam te rog sau mulţumesc

eram un copil capricios

căruia îi plăceau acadelele

am traversat strada pe culoarea roşie

visam în ascuns că autobuzul

mă va lovi şi voi sta în ghips

şi lumea din jur mai ales vecinii cei noi

îmi vor cumpăra portocale

şi mi le vor lăsa în bucătărie

mama le-ar spune mereu că dorm

când vor încerca să mă viziteze

vecinul are mustaţă

şi eu visez în secret că mă căsătoresc cu el

îmi place mustaţa lui şi râd

de câte ori îi spun bună ziua

el nu ştie la ce mă gândesc eu

crede că sunt o fetiţă zăpăcită

care umblă nepieptănată

visând s-o calce autobuzul

ca să poată fi luată în braţe

de vreun necunoscut şi dusă la un spital

cu doctori foarte frumoşi

care au cele mai frumoase stetoscoape la gât

şi când râd li se văd dinţii albi ca laptele

periaţi cu grijă de mai multe ori pe zi

 

PÂINILE TATEI

Tata cară pâine într-un rucsac
sunt pâini mari rotunde
cu miros de rai și de dumnezeire
le așază cu rost pe masa curată
apoi își șterge fruntea de sudoare
mama apucă pâinile cu mâini ușoare
și scobește în ele cămări de dormit
într-una pune paturi și lăicere cu flori
într-alta licăr de vorbă domoală 
într-o pâine ne culcă
într-alta ne trimite la joacă
într-una ne învață să meșteșugim lumi noi
într-alta să priveghem stelele de la streașina casei
pe masa curată stau pâinile mari rotunde
cărate de tata în rucsacul tocit
care ne adăpostesc bucuriile mărunte
una singură rămâne neatinsă
și pe când credeam că mama a greșit la numărătoare
ne cheamă în ultima pâine să ne rugăm
pășim după ea în miezul de rugăciune
în vârful picioarelor
Dumnezeu e acolo și ne priveghează ruga
mama și tata stau în genunchi în fața altarului 
și se roagă pentru noi
să avem mereu pregătită pe masă
ultima pâin

 

SUPERSTIŢIE

 

Te caut orbeşte nimic nu mă poate opri

Nici trenul tras pe linia vieţii

Nici sâmburii de cireşe amare

Pe care îi scuipi

Fără să ştii că visele circulă în marfare

Nu au canapele de pluş

Şi nici valeţi cumpăraţi de la bâlci

Zile exfoliate îmi pavează intrările

Şi-mi numără firele de păr alb

Diamante

Tipărite într-o zi de joi

Nopţile bandajează fiecare vis

Nu închide ochii!

Nu şterge şoaptele!

Nu încerca ceea ce nu vrei!

 

Hai să devenim manechine

Într-un magazin second-hand

După o sută de ani ne putem cumpăra biciclete

Vom pedala cu rândul

Şi vom muri o dată tu

O dată eu

ANOTIMPUL PĂPUŞILOR

 În căsuţa din umbrar păpuşile puteau discuta în voie

ca oamenii mari nefandosite

şi puteau să bea vişinată din paharele cu picior

din care doar popa apuca să mai guste

furnicile treceau prin mijlocul căsuţei

ca nişte refugiaţi cu ochii măriţi de groază

în şiruri compacte descoperind picăturile dulci de vişinată

ce ni se prelingeau printre degete

noi le lăsam în pace cât poate să bea o furnică

nici păpuşile nu se opuneau prea tare

cu gurile de aţă roşie discutau probleme importante

despre costul argelei de casă şi preţul pământului

erau nişte păpuşi de treabă

nu se ocupau de politică

numai când se întuneca de ploaie

îl pomeneau pe Dumnezeu cel mult de două trei ori

 

în căsuţa din umbrar seara ne legăna mâinile obosite

ca pe nişte vâsle pierdute în valuri

tata continua să cioplească aerul

deasupra umerilor noştri

ca pe nişte aripi pe care ai vrea să le porţi într-o zi

ce-i asta întrebau păpuşile

nimeni nu ştia continuarea poveştii

 

ATÂT DE APROAPE

 

Pe Dumnezeu l-am descoperit

într-o coajă de nucă

Doamne te-am căutat

peste tot

prea preocupată să-ţi văd nemărginirea

am privit doar spre cer

iar Tu stai aici

cuminte şi-atât de tăcut

Dumnezeu era blând

şi-a trimis peste mine o ploaie de frunze

iar eu mi-am privit picioarele

cum se făceau

ţărână

 

LUMEA LUI TUDOR

 

 Dincolo de uşile albe

Lumea era o minge de plastilină

Pe care Tudor o ţinea în mâinile mici

Şi-i dădea formă de inimă

Când era supărat îşi lipea lumea de obraz

Şi-i asculta ticăitul inimii

Spunând că acesta este ceasornicul lui Dumnezeu

Lumina curgea în el prin perfuzii albe ca firele de lună

Într-o zi Tudor a uitat să mai râdă

Apoi s-a făcut noapte şi râsul s-a transformat în pasăre

A întins mâna şi a hrănit pasărea din palmă

N-a putut s-o ajungă din urmă

Ţin în mâini o minge de plastilină

Şi ştiu că dacă-i dau formă de inimă

Ea va începe să bată ca un ceasornic

Luându-se la întrecere cu inima mea.

 

***

 de la un timp parcă toate miros

a lemn de cireş

şi palmele bunicului

plămădind butoaie pline cu miere

şi ochii bunicii

petrecându-şi prin pădurea de staniol

jumătăţile de inimă

şi mâna ta mică ce-mi arăta luna

ca un obraz de copil

şi somnul meu colţuros ca o piatră

în care Dumnezeu mă ia de mână

de parcă m-ar cunoaşte

de parcă m-ar aştepta

 

PLOAIA PĂREA O JOACĂ

 

Lângă drum un pui de cireş

crescut odată cu mine

ne îmbrăţişam primăvara

mugurii spaimei mi se lipeau de trup

ca o destăinuire

prin perdele de dantelă croşetată

ploaia părea o joacă

din burta-i cenuşie scuipa pepeni

atât de liniştiţi încât

puteai locui în miezul dulce

priveam icoana întoarsă cu faţa la perete

să alunge furtuna

şi credeam că l-am pus pe Dumnezeu la colţ

să se cuminţească

nu mi-am ghicit niciodată în palmă

ierburi aromate îmi pregăteau tălpile de fugă

(dac-aş fi ştiut că paşii mei

vor creşte ca ai unui uriaş)

 PIANUL DIN CASA BACOVIA

 

Scriitori la casa Bacovia (Nicolae Silade, Florentin Popescu, Ovidiu Genaru, Adrian Dinu Rachieru

Pianul a amuţit

ca un îndrăgostit tomnatic

ce-şi vede iubita dansând în grădină

mi-a cântat pe rând copilăria, tinereţea,

a făcut din copil femeia

ce ştie să dospească în zori

pâine din boabe de grâu luminos

a alungat tristeţi

de toamnă de iarnă

prelungi ca urletele de lupi

a râs inocent

doar cu două note mai sus

apoi s-a retras în tăcere

ca un pustnic ce a gustat din lumină

 

TATA A MURIT DE TÂNĂR

 

Tata are mâinile îmbibate cu motorină

toamna se amestecă mirosul cu cel de gutui

de frunze uscate de butoaie puse la umflat

tata aduce coşuri mari cu struguri

face mustul aşa e în fiecare toamnă

flăcări mari coboară pe mirişti apocaliptice

dar tata îmi spune să nu mă tem

eu am etichete cu ursul panda

şi radieră parfumată

noaptea visez şorţul înflorat al mamei

care învârte în cazanul cu magiun

ca într-o galaxie nenăscută

tata are mâinile lungi cât fuioarele de cânepă

mama toarce din degetele lui bucurii mărunte

pentru nopţile de iarnă

tata moare o singură dată. atât i-a fost dat

apoi trece prin sufletul meu

ca un somn adânc

în ochii lui ascunde râuri de lapte şi miere

îşi coase pleoapele cu o aţă

pe care a înşirat notele mele bune

aşa se face că tata râde mereu

 

BUCURIE

 

Mirişti îmi înţeapă tălpile goale

când alerg înapoi

spre copilărie

 

acolo e mama

 

de ce-aţi venit împreună

 

mamă acesta e bărbatul lipit de mâna mea stângă

iar acum e chiar cuvântul pe care ţi-l spun

avem o singură inimă

care bate la orice foşnet de vânt

 

ne hrănim de-un timp cu lumină

şi la fiecare picătură de ploaie

ne cresc pene de înger

 

mamă acesta e bărbatul

căruia i-am născut copii

aleşi să ajungă raze de lună

în părul tău

 

DRAGOSTEA

 

Mi-am scos din lada de zestre

dragostea ca un caier de lână

din care am învăţat să torc păsări

pentru tine

e lână de aur spuneai

vom deveni bogaţi

vom face avere

nu e aur îţi repet

nu e aur

e doar un fir nevăzut

care ne leagă la ochi

să nu ne temem de fiarele pădurii

atunci când lumina

se împuţinează

 

CÂNTEC PENTRU ARBORI

 

Într-o zi am coborât

În fântână

Să văd ce mai fac pietrele

M-am cocoţat în vârful mărului

Să desprind câteva stele

O bătrână îşi căra apele

La vale, tot mai la vale

Am crezut că era mama

Dar a intrat în pământ, încet

Şi în locul ei

A crescut o răchită !

Am strigat-o şi nu mi-a răspuns !

Vocea ei era a unui

Cireş înflorit!

 

CERUL TĂU

 

Dansăm amândoi de-o vreme-n zăpadă

fără să vorbim

de teamă că liniştea s-ar destrăma

ca o ie veche prin care pielea cuvintelor

se ghiceşte cu uşurinţă

eu lebădă albă

tu lebădă albă

în alb nici păcatele nu se mai văd

poţi respira liniştit

aerul celuilalt

niciun pericol nu te paşte

zăpada şterge urmele dansului

 

iar cerul era alb

ca o coală de hârtie

pe care ai început să scrii morţii

era cerul tău

într-al meu începuse să ningă...

 

HAI LA HASRBUZ

 

Hai la harbuz hai la harbuz

vocea ţiganului umple ograda

butoaiele puse la umflat răspândesc

ecouri de linişte

mama acoperă prispa cu harbuzi mici şi verzi

ţiganul îşi trece banii prin mustăţile lungi

mamele sunt mai încrezătoare

harbujii fac copiii să râdă

cară după ei

din căruţa cu coviltir

puteri magice

aromele lor îmbracă pereţii

se strecoară în şosetele de lână

şi te fac să alergi mai repede

ca un harbuz copt

port în mine zahărul ploilor

mă pitesc în coşul căruţei

vocea ţiganului îmi vinde fraţii mei verzi

dacă vei da doi bănuţi pentru mine

îţi voi îmbrăca inima

în atromă de harbuz tânăr

şi poate te vei îndrăgosti de mine

măcar toamna

când plezneşte coaja de atâta iubiree