REMEMBER - EMIL BOTTA
REMEMBER
Emil Bota
5 septembrie 1911 - 24 iulie 1977
MOTTO:
„Un portret
un extraordinar de frumos portret,
portretul din tinereţe al meu,
al Necunoscutului”
REVIZORUL NOSTRU
ce rău a
albit...
Anii, la urma
urmelor,
anii.
Dar plânsul în
hohote,
plânsul, de
ce?
Vai, revizorul
nostru,
revizorul
şcolar
domnul
Eminescu,
a fost tras pe
roată.
Când vei auzi
creanga trosninda
ia seama spun:
e osul lui,
al revizorului
nostru şcolar...
Minţi,
şcolare, minţi,
am răcnit,
Eminescu fost
răstignit.
A FOST UN MISTER
Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin
cu litere fine, cu o pană de venin?
Am întrebat savanţii lumii cu feţe de iască,
Dar niciunul n-a ştiut să-mi citească.
Fruntea e o taină gravă pe care abia o port,
ochii în flăcări stau mărturie că încă nu-s
mort,
şi mâinile vâslind nebuneşte prin viaţă
mă apropie de un liman, de o ceaţă.
Ce se vede acolo ca noaptea care se naşte?
E moartea care te scrutează şi te recunoaşte.
Ea şterge scrisul de pe frunte cu un burete
şi pleacă apoi trântind uşile de perete.
PROVERB
Prichindeii m-au amenințat că mă-mpușcă
dacă mai trec prin pădure fluierând
și sărutând copacii pe rând.
„Eu sunt Dionysos, spusei,
arborii sunt sorii și luceferii mei
și cerul meu este acest limpede iaz
și vă rog să nu faceți haz.”
„Ce tot cântă omul? întrebă o șopârlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peștilor
din gârlă?”
„E Dionysos cel veșnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat și un nebun.
Să trimitem ștafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire așa
de sumbră
și obrazul ca varul și vocea de plâns năruită
și o viață ca o casă părăsită.”
Dar prichindeii au întins sinețele,
copacii de spaimă și-au acoperit fețele
și vuietul reteză ca o secure
liniștea pădurii sure.
„A murit impostorul, falsul Dionysos,”, vesti
crainicul de aramă
și peste mine așternu o năframă.
Dar luna văzând cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorâtori le grăi: „Dionysos era
el”
JAF
Văd prin ochean malul și colibele.
Dar unde-i marea pe care o blestemau
pescuitorii
și uraganul nebun, îmbătat de victorii?
Înecatul a cuprins marea în brațe,
a înfășurat-o în uragan ca-ntr-un șal de
mătase
și s-a tot dus sub zodii mai norocoase.
Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare
și aud cântând turturele.
Dar unde e noaptea și unde sunt prețioasele
stele?
Spînzuratul a luat noaptea pe umeri,
a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri
și a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin
ceruri.
O ULTIMĂ ÎNTREBARE
Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecând o stea?
Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleştar,
dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.
Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisa de Dumnezeu cuiva...
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura?
ORDIN
Să mă refugiez
în cortul pădurii,
Întunecatul
April e pe urmele mele,
zornăitoare
lanţuri târăşte
şi un cuţit în
mâini să mi-l înfiga în coaste.
Cai verzi,
purtaţi-mă repede ca fulgerul,
izbăviţi-mă de
rău, de harapnicul groazei,
mi s-a făcut
părul măciucă, pielea e o năframă de sânge,
fuga, fuga
prin ploaia de
sânge, ud leoarcă,
doar voi
ajunge la sfântul aşteaptă.
Ia-mă la tine
în trib,
îi strig ca
din gaură de şarpe,
dă-mi simbrie
amară, amară,
fă-mă calfă de
înger, zelosul tău scrib.
N-am defăimat
niciodată amurgul şi tăcerea
care sosesc
hămesite din peşteri, din grote,
dar acum le
insult şi iară şi iară le strig:
Vulpilor,
vreţi să-mi las pielea pe-aici, amanet?
Şi Întunecatul
April se face mai subjugător, mai tiranic,
acum mă va lua
în primire năstruşnicul alai,
acum îmi va
săgeta cu o floare umărul
şi-mi va
porunci laconic: stai.
LINIŞTE
Izvor nesecat,
minune, profil
al
Întunecatului April!
Stele
suverane, în această noapte,
cădeţi sătule
ca fructele coapte.
El vine pentru
a mă tămădui
de febra
numită „a trăi”.
Vai, stelele,
cum l-au tatuat
pe acest
apostat.
Vai, stelele,
cum l-au jumulit
pe doctorul
cel vestit,
Mulţumesc,
Întunecat April,
că mi-ai
arătat în oglindă icoana unui copil,
că m-ai
învăţat ştiinţa ciocârliei
care trece
vămile veciei.
Mulţumesc
pentru paletă, pentru creion,
care mi-au
purtat mult ghinion.
Şi pentru
dreptul acestui caiet
în care a
călugărit un descreierat de poet.
BRIAREU
Singur umblam
prin desime,
prin al
Rusalelor codru vestit.
Negru de
tristeţe, tristeţei sortit.
singur umblam
prin desime.
Când auzit-am
auzit
glas ca de
zimbri, metalic, ascuţit:
Briareu!
Aici în desime
nu-i nime,
doar
păgâneasca treime, tăcutele
doar elocinţi
vegetale şi ziulica şi eu.
Ah, e codrul,
titanul cu braţe o mie,
strămoşul
codru e Briareu.
Şi mi-a dat
Domnul neliniştea setei nebune,
rubedenia
vulcanelor crăpate de sete,
simpatia
stâncii, a focarelor bete,
purtam pe buze
munţi de cărbune!
Ai băut a
vieţii şi a morţii frumuseţe toată,
codrule mare;
Briareu!
Dar gura mea e
gură de cântec, fântână secată,
gură de iad
căreia îi e sete mereu.
Ciute, cerbi,
doamne şi
domni,
societate
aleasă,
locuitori ai
pădurilor milenare,
păduri ale
amarului meu!
Lumi, lume
copleşitoare,
saci grei îmi
dai,
nu mai pot, am
o mie de ani,
m-am gârbovit,
am îmbătrânit,
m-a copleşit
măreţia ta, codre,
m-au zdrobit
frunzele căzătoare,
cărămizile şi
tencuiala copacilor!
În pieptul meu
de aramă
doar o inimă
bate, bate,
una doar din
cele şapte.
Şi lăudată fie
Absenţa! El,
îngerul,
obsesia, nu se arată.
Aş fi vizat un
empireu,
o eroare
genială,
o aureolă
peste pădurile
amarului meu.
TOŢI CRINII
Unde-s duşi
Toţi Crinii
de-au rămas
numai panseluţele
nevisate,
urâte de
moarte?
– La o nuntă
de argint îs duşi
Toţi Crinii.
Noi o numim de
argint nunta
fiindcă
mireasa-i de argint
aşişderea
mirele
sub copacul cu
ram de argint.
– Şi
pe scăldatul în lacrimi
de ce nu l-au
luat
Toţi crinii în
alai minunat?
Daţi-mi
bocancii de lac,
spânzuraţi-mi
cravata de gât,
cravata
culoarea Musonului,
uraganul meu
preferat.
Şi aşa
împodobit
şi aşa
spânzurat
să mă duc la
nunta de argint
unde-s duşi
Toţi Crinii.
ALEI !
Alei, ce vis,
alei!
M-au bătut cei
trei
veri păcurari
trei,
ca într-o
întâmplare nelumească
m-au lovit
cu bâta lor
ciobănească,
Şi m-au
ciomăgit
şi m-au
ciomăgit:
Ce vrei de la
noi,
de la oi,
ce vrei, ce
mioară cei
tu, cu floarea
pe piept,
veşted
cavaler,
viclean
domnişor?
Nu eşti oare
Îngerul
exterminator?
GLASUL
Tatăl meu a
uitat că e mort,
uite-l cum stă
pâlpâind ca
făclia
la căpătâiul
fiului,
la ţărmii de
iaz opalin.
Şi glasul e
tremur,
e fierbinte
picurare de ceară.
Ce minune,
Doamne,
spune glasul,
iată-te
constructor de vrăbii.
Stoluri,
stoluri,
vrăbiile tale
ca indienii cu
pene,
cu ciripitul
îmi sapă timpanul,
în orbul
ochilor se zbat vrăbiile,
ciugulindu-mi
lumina săracă.
Al meu fiu,
constructorul de vrăbii,
este rugat
să nu mai
cânte.
... Şi glasul
mă ia într-o mână,
cealaltă mână
strivitoare
se-aşează pe creştet
şi mă
zdrobeşte al meu tată,
îmbrăţişându-mă.
CUC
A venit cucul,
singur cuc!
L-am zărit
aici în odaie,
închis în
mantaua-i sură de pene.
Era modest şi
părea lucrător,
venit să
repare ceva,
clavecinul sau
orga,
tocmai din
Stuttgart venea.
Da,
măiestoraşule, da,
clavecinul şi
orga sunt aici,
gălăgie
infernală, infernală,
aici, la
tâmplă,
gălăgie şi
furie,
clavecin şi
orgă.
REMEMBER
Ce departe
eşti, întunecata mea iubită,
prin pereţii
odăii te văd ca prin sită,
şi te-aud
chemându-mă ca din altă planetă
şi-mi scrii
poezii pe obrazul de cretă.
E posibil, e
posibil oare să nu pot muri,
să-ţi aud
vocea suind treapta nopţii, şi suind în zi,
să mă ridic în
pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc
în somn de la o mie de leghe?
Dar e posibil,
întunecatul meu iubit,
să mă auzi
cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi
aeve în cereasca oglindă
şi în părul
meu stele să se stingă şi să se aprindă.
Dar să nu te
superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea
mea ca un frig o să te sece,
dacă
îmbrăţişarea mea te va face să suferi
aducându-ţi
aminte, nu, să nu te superi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu